Învierea, lumea veche și cea nouă

Lumea veche, de dinaintea venirii lui Hristos, în mod cert era mult mai preocupată de sensul vieții umane decât cea de astăzi. Deși nu credea în învierea din morți (vezi episodul întâlnirii Apostolului Pavel cu filosofii din areopagul atenian și concedierea lui de către aceștia), mintea omului antic trebuia să găsească un debușeu, o alinare, o mângâiere, căci moartea era (și este) o evidență atât de puternică, încât nu avea nevoie să fie demonstrată logic sau altcumva. Și atunci, geniul grecesc a trebuit să cadă la pace cu moartea, să o îmblânzească. Așa a apărut dictonul: „Melete thanatou” (Pregătiți-vă de moarte). Exista desigur credința în împărăția lui Hades, unde sufletele locuiau după moarte. Dar învierea cu trupul nu putea fi concepută rațional. Nici acum nu poate fi, pentru că această minune depășește orice poate gândi ființa umană. Îndemnul antic grec nu reprezenta ceea ce credem la o primă auzire. Nu. „Melete thanatou” nu însemna că trebuie să-ți cumperi sicriu și haine de înmormântare, să-ți închei socotelile cu viața. Nici că trebuie să-ți împarți averea și să-ți iei adio de la familie și prieteni. „Melete thanatou” însemna: „Fugi de plăcerile care nu sunt durabile. Evită desfătările ce țin de simțuri. Trupul acesta se va descompune și se va distruge, dar ceea ce vei agonisi în sufletul tău va dăinui. Nu te supăra și întrista pentru ceea ce nu merită. Găsește-ți odihna în bucuriile care nu se sting repede”. A venit Hristos, oamenii L-au omorât, El a înviat și ne-a spus tuturor că aceia care vor crede în El vor avea parte de înviere și de fericire veșnică. Bineînțeles, toate acestea presupun efort, renunțări. Dar sunt nimic față de ceea ce ne-a pregătit Dumnezeu. Așa ne asigură Sfântul Apostol Pavel, cel care, răpit până la al treilea cer, a spus: Pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi  (Romani, capitolul 8).

Revenind la îndemnul grecilor, ne întrebăm: au trecut 2.000 de ani de la venirea lui Hristos Care S-a răstignit și a înviat pentru noi. Ce s-a întâmplat de ne dau clasă cu virtutea lor anticii păgâni? Valora viața mai puțin pentru ei decât pentru noi? Poate e un paradox aici: puneau atât de puțin preț pe ea, încât înfruntau orice pericol, chiar moartea, dar prin aceasta viața avea mai mare greutate decât astăzi.

Dacă suntem atenți la oamenii din vechime, la împăratul David bunăoară, spunea într-una din predicile sale un preot contemporan, vom constata un lucru curios: „Oamenii, e adevărat, făceau păcate mari, dar și pocăința era pe măsură. Regele lui Israel și-a ucis unul dintre cei mai loiali ostași ai săi pentru a-i răpi soția, dar cine citește Psaltirea va descoperi acolo căința intensă a sufletului și izbăvirea lui adusă de Dumnezeu. Astăzi, parcă nici păcatele nu știm să le mai facem cum trebuie, dar nici pocăința nu mai e ceva propriu conștiinței omului contemporan”.

Îmi aduc aminte de versurile lui Eminescu privind lumea din vremea lui, care însă se potrivesc cu „cei ce din mila Sfântului, umbră facem pământului” în aceste timpuri: „Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte/ ... O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;/ ... Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,/ «Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte»,/ Alt sens n-are ­lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;/ Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol; Numesc sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,/ Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase/ Şi pun haine de imagini pe ­cadavrul trist şi gol”.

Suntem așadar departe de ceea ce ne-a lăsat Hristos ca testament spre împlinire. Suntem departe și de gândurile anticilor. Nu ne ­rămâne decât pocăința. Ea va face ca Melete thanatou să se pre­schimbe în Melete anastaseos (Pregătiți-vă de înviere). Să ne ajute Dumnezeu. Amin.