Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat - păzirea poruncilor) Luca 18, 18-27 În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să
Învierea mea
Învierea este, deodată, realitate istorică şi realitate eshatologică, început și sfârșit de lume, devenindu-ne și nobil model cultural. Dar ea este totodată şi un eveniment în continuă actualitate, care se petrece într-un „acum” perpetuu: Astăzi! - cum repetă adesea slujbele Bisericii spre luare aminte. Despre orice eveniment, despre orice persoană nu te poți exprima cât de cât în cunoștință de cauză decât după ce a devenit al tău sau a ta, cu alte cuvinte să prinzi oarece drag. Chiar și cu Dumnezeu se petrece așa. Trebuie să devină „al tău”. Asta nu ca o formă de posesie, ci ca una de duioasă însoțire și de trăire, ca un mod de a te raporta apropiat. O să spun, așadar, acum, câte ceva despre Învierea mea! Despre cum se vede ea de pe versantul meu, unul nici mai bun, nici mai rău decât ale altora, dar care este al meu, dat mie de Dumnezeu și unde mă simt acasă. Un versant trecut - petrecut de toate anotimpurile, exprimându-se ele când mai blând, când, uneori, excesiv.
Ajungem în ziua Învierii după frumosul parcurs al Postului Mare al Păresimilor şi vedem cum este ea scăldată de o lumină cu totul aparte, oricum va fi fiind vremea afară. Persistă osteneala dulce a nopții albe, dar atât de luminată, de Înviere. Ai fost și la „a doua Înviere”, eventual chiar pe deal, la Patriarhie, unde însuși Preafericitul miruiește pe toți, vestind Învierea și dându-și binețe cu simpli credincioși. Dar, ce mirare, pentru moment nu te regăsești în incertitudinea minunatului Apostol Toma. Credința ți-e astăzi deplină, ți-a dispărut orice umbră de îndoială. E o lumină care vine cu osebire dinlăuntru. Și este și o atmosferă aparte. Cel cât de cât sensibil, cel care are ochi de văzut și urechi de auzit, dar îndeosebi cel care are inimă să salte simte în el o bucurie mai presus de fire şi îi vine să zboare, în ceată veselă, cu toți cei pe care-i iubește și cu care se simte într-un duh. Lumea toată e a ta și te afli cuprins de o irezistibilă pace și bună-voire, acelea vestite și cerute de îngeri la nașterea Pruncului Iisus. Hristos este doar Împăratul Păcii! Lumina de pe fața oamenilor pare că a sporit și ea peste noapte. O lumină molipsitoare. Îți arde și-ți saltă inima precum odinioară celor doi drumeți spre Emaus, Luca și Cleopa, după ce petrecuseră pe drum convorbind cu Hristos Cel înviat, fără să-L recunoască, şi pe care-L descoperiseră cu uimire când dispăruse deja de la masă, după ce binecuvântase pâinea și o frânsese pentru ei.
Învierea este cu precădere o sărbătoare a luminii. Învierea este înveșnicirea posibilității schimbării la Față pentru om, iar schimbare la Față înseamnă străluminare.