Jocurile Olimpice și noi

Jocurile Olimpice sunt un eveniment secular, „laic”, ca să folosim un cuvânt atât de drag francezilor republicani în numele cărora se exprimă astăzi atât de emfatic președintele Macron. Sportul, ca mai toate activitățile omenești, poate fi practicat, în funcție de abordare, intensitate, loc în rândul preocupărilor cotidiene, și spre bine, și spre rău. Există o dimensiune ascetică în performanța fizică, poate apărea uneori și un exces de orgoliu. Dar toate acestea țin de poziția personală a fiecăruia. Nu este rolul comitetelor olimpice de toate felurile să ne facă mai buni, să schimbe lumea mare și lumea noastră mică interioară în lumină.

Problema care devine vizibilă cu recenta ediție a Jocurilor este că totul e subordonat ideologic - ca pe vremea evenimentelor sportive patronate de comuniști - și filozofia dominantă coboară cu pas vioi spre întunericul cel din afară. Sportul trece în planul doi. Nu mai este cazul să vorbim prea mult despre ceremonia de deschidere. S-a scris suficient despre parodierea blasfemică a Cinei celei de Taină, au apărut dezmințiri. Totul ar fi fost de fapt o celebrare a lui Dionysos, ca și cum beția rituală și orgiile ar avea vreo legătură cu performanța sportivă. Cert este că lucrurile puse în prim-plan reprezintă în orice caz o abordare profund hedonistă, de un prost-gust agresiv, anticreștină și, ceea ce nu s-a subliniat destul, care mizează pe o incultură crasă. Pentru că dacă președintele Macron a spus odinioară că „nu există o cultură franceză”, organizatorii Jocurilor Olimpice par să se fi străduit din răsputeri să demonstreze cele spuse de primul om din stat. Până și aluziile culturale se învârt tot în jurul acelorași teme, culminând cu momentul în care iubirea este ilustrată în versiunea ei cea mai schimonosită. Este simptomatică, printre altele, atitudinea față de femeie: în varianta duhovnicească, Ludovic al XIII-lea a închinat Franța Maicii Domnului. În cea lumească, ­curtoazia, politețea față de femei, fie ele și de moralitate îndoielnică, a fost totdeauna o trăsătură definitorie în această țară. În schimb, în 2024, în centrul unui spectacol al megalomaniei se află, printre altele, glorificarea decapitării unei femei fără apărare, în uralele unei gloate însetate de sânge. Iar, mai târziu, competiția sportivă este umbrită de ștergerea limitelor între femeie și bărbat, de anularea adâncului pe care îl reprezintă darul deosebirii veșnic fecunde dintre cele două plenitudini omenești, masculinul și femininul.

De aici începe însă problema fiecăruia dintre noi. Pentru că, așa cum spune un bun părinte din Strasbourg, creștinismul nu va cădea din cauza unor ceremonii de prost-gust, așa cum nu s-a prăbușit nici în urma celor mai grave persecuții. Ce riscă să se clatine este biserica noastră lăuntrică. Indignarea își are rostul și nu se cade să fim orbi sau să tăcem. Dar nici să ne mirăm din cale afară. Ce oferă lumea din deschiderea Jocurilor Olimpice? Întuneric. Nimic nou. Ce oferim însă noi în schimb? Noi, despre care Hristos a spus că suntem lumina lumii, mai trăim pe măsura botezului nostru? Orgiile de sunet și lumini, revărsarea de sexualitate deviantă, folosirea sportului ca vehicul pentru mesaje anticreștine vin cu anumite trăiri. Dacă le răspundem cu predici înțesate de locuri comune, limbaj de lemn și mutre îmbufnate, vom rămâne singuri. Dacă ne socotim pe noi înșine drepți doar pentru că nu suntem acolo, vom rămâne goi. Dumnezeu nu este un „nu” constant, un monument al indignării, ci veșnicul „da” al bucuriei. Abia când viața și cuvântul nostru se vor umple de lumina lui Hristos, lumea amăgită de stroboscop și vacarm se va întoarce spre noi. Pentru că, fie că vorbim despre Jocuri Olimpice deturnate ideologic, fie despre orice altceva, până la urmă, luminile stadioanelor se sting și toată excitarea simțurilor lasă în urmă un gol, un hău fără fund, întunericul cel din afară. Trăim noi pe măsura chemării noastre, în așa fel încât lumea descumpănită și tristă să vadă că și acolo, în iadul cel mai adânc, Dumnezeu ne așteaptă și ne întinde mâna? Ești lumină, tu, frate creștine? Sunt eu?