Locurile copilăriei

Chiar dacă anii trec și experiențele de viață ale fiecăruia dintre noi se adună în tainița sufletelor noastre, locurile copilăriei se păstrează într-un sipet aparte, pecetluit de timpul care nu se mai întoarce. Stau acolo imagini și amintiri despre persoane, peisaje și lucruri pe care le vedeam pentru prima dată. Acelea și-au pus amprenta asupra modului nostru de a ne raporta la lume și de a desluși, măcar în parte, cheia înțelesurilor vieții.

Chipul mamei, vorbele copiilor sau ale bătrânilor din jurul nostru, răsăritul de soare și roua dimineții, drumul către fântână, iarba și florile, cântecul cocoșilor și lătratul câinilor din depărtare, toate alcătuiesc un univers ale cărui dimensiuni erau croite special pentru noi, ca să le putem atinge și vedea. Icoanele din case sau biserici și șoaptele de rugăciune ale părinților s-au imprimat pe cămașa plăpândă a sufletului de copil, ca o împlinire a cuvântului Domnului: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia” (Luca 18, 16).

Ar trebui să mai citim din când în când „Amintirile” lui Creangă, începând cu pasajele dintâi: „Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul nașterii mele, la Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei, la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei...”. Cine s-a născut la țară înțelege deplin frumusețile copilăriei în legătură directă cu natura, dar puritatea privirii de copil se regăsește și în marile aglomerații urbane și, probabil, se va regăsi și în orașele viitorului. În multe apartamente de bloc, pisici de rasă sau căței prietenoși sunt prietenii de joacă ai celor mici. La oraș sau la sat, la casă sau la bloc, primul drum de la pătuț la masă este, pentru copilul care învață să meargă, o adevărată odisee spațială. Ca și prima zi de grădiniță sau prima zi de școală...

Și toate aceste experiențe fondatoare sunt zestrea discretă pe care o purtăm cu noi pe tot parcursul călătoriei prin această lume. Alergăm după idealuri mai mult sau mai puțin statornice, specifice fiecărei vârste. Educația și autoeducația, întâlnirile cu oamenii care ne influențează viața, locuri noi, uneori departe de țară, comportamente și mentalități diferite de acelea din copilăria noastră provoacă schimbări importante în modul nostru de a fi.

Sunt oameni care vin de departe, după decenii, să caute locurile copilăriei și să întâlnească colegi de generație. Într-adevăr, oricât de departe am fi de locurile copilăriei, este bine să căutăm din timp în timp spațiul venirii pe această lume. Măsura în care le recunoaștem și ne recunoaștem pe noi înșine în trecerea anilor, cu nostalgia eminesciană: „Unde ești, copilărie, cu pădurea ta cu tot?”, ne dă putere să mergem mai departe, având experiența vieții trecută prin lacrima curată a apelor copilăriei. Și ne apropie mai mult de Dumnezeu, Tatăl nostru Cel din ceruri. Înțelepciunea viețuirii creștine ne cheamă mereu spre înălțimi, către maturitate spirituală și desăvârșire, așa cum o face explicit Sfântul Apostol Pavel, în miezul imnului iubirii agapice: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, judecam ca un copil, dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului” (I Corinteni 13, 11).