Lumea voioasă a Învierii

Ar fi de reținut din Penticostar, cartea de imne postpascale, un accent care se pune apăsat pe veselie. La Înviere un înger „în locul întristării semne de veselie a vestit” (Stihiră la Laude, la Utrenie, în Duminica Mironosițelor, a treia după Paști, apoi Joi, în săptămâna a treia după Paști). Prima chemată la veselie este Maica Domnului, cea mai întristată de Pătimiri și de Răstignire: „Iar tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veselește-te întru Învierea Celui născut al tău!” (Irmos de la Cântarea a 9-a, din Canonul Învierii, la Utrenia Învierii, din Noaptea Sfintelor Paști). În cazul ucenicilor ni se spune despre veselie ca despre un har anume: „Paștile cele ce dau ucenicilor har de veselie” (Stihiră, la Vecernie, Joi, în săptămâna a doua după Paști). Ca atare, „ne împărtășim din rodul cel nou al viței, din dumnezeiască veselie” (Din Cântarea a 8-a din Canonul Paștilor, la Utrenie, în Duminica Mironosițelor, a treia după Paști). Îndemnul la veselie este universal, atotcuprinzător. Se poate trage concluzia că la Înviere „ziua cea veselă s-a arătat” (Stihiră, la Stihoavnă, la Utrenie, Vineri, în săptămâna a doua după Paști). „Ziua cea veselă” este ziua a 8-a, a infinitului eshatologic, închipuită în această lume prin ziua de duminică, în care ne aflăm într-o odihnă totuși lucrătoare, lucrarea ei optimă (iarăși 8!) fiind una întru slăvire. De altfel, la veselie ne cheamă și ne trimite, din apropierea noastră, și Împărtășania, maxima trăire și anticipare eshatologică în această viață: „Să-mi fie împărtășania aceasta spre (…) veselie”. Așadar, vom fi într-o lume voioasă. Voios înseamnă cu voie bună (voia devine definitiv bună!), în același timp cu bună-voire, acea bunăvoire vestită la Nașterea lui Hristos (cf. Luca 2, 14).

Imaginile din frescele cu Judecata de Apoi ne prezintă adesea diferitele cete de sfinți și personaje în drum spre rai sau la așezarea în el, înfățișat printr-o grădină înconjurată de ziduri, dar nu și ceea ce ar putea face ele „diacronic” acolo, între acele „ziduri”. Grădina este imaginea princeps pentru rai („loc luminat, loc cu verdeață, loc de odihnă…”), cu toate desfătările spirituale pe care le poate oferi acel loc atunci când în el toate sunt reglate la nivelul de maxim confort fizic și spiritual, unul cu totul epurat și maximizat energetic.

Cum se vede, din toate zonele, imaginile propuse sunt extrem de imprecise. Totul rămâne vag, întrebările și nedumeririle persistă. Există adesea o tendință firească de a imagina acea lume ca pe aceasta (alegoric sau nu). Alteori propunerile ne apar mai degrabă a fi concepte filosofico-teologice. De fapt, trebuie să recunoaștem că nu știm nimic. Totul rămâne la stadiul de în-chipuire. Concluzia ar fi că de dincoace de pragul învierii nu deslușim prea mult ce este dincolo. Ce vom vedea chiar din prag iarăși nu știm. În același timp, trebuie văzut și acceptat că lumea aceasta ne este dată ca să ne spună, totuși, într-o măsură aluzivă și figurativă despre cea de dincolo. Și atunci, până să ajungem să căpătăm răspuns neîndoios și să vedem cum ne va fi pe lumea cealaltă, în Împărăția cerurilor, poate că este recomandabil să încercăm să deslușim câte ceva din fărâmele de paradis peste care dăm în această lume, totdeauna parcă picate din cer. Atunci când toată trăirea devine simțire deplină și toată simțirea este una cu rațiunea. Și să ne bucurăm ca atare de acele clipe de fericire, de extaz, de iubire intensă, maximă, totală, de reverie curată, de plutire. De întâlnirile în care am reușit să ne con-topim luminos cu celălalt, și grație (!) prezenței nevăzute, dar intens simțite, a Celui de-al Treilea.

Va fi, așadar, o lume a frumuseții mântuite. O lume voioasă totodată. În ce mă privește, mi-o doresc o lume a unei tihnite și intense petreceri recuperatoare. Am adunat doar atâtea datorii în această lume în cunoașterea celor iubiți și în exprimarea iubirilor noastre de tot felul. Din lipsă de timp, din teamă, din stângăcie, din neatenție, din neputință, din nepricepere, din sfială…

„Povestea” Învierii și a unei alte lumi, acest model cultural și ideatic ce ni se propune credibil, este prea frumoasă și suficient de coerentă pentru ca ea să nu ne devină un încurajator și mobilizator orizont permanent. Totdeauna, ființa noastră firească simte chemarea de a căuta poetica Frumusețe, ca vector spre realitatea paradisului!