Mama născută în ajun de Sfântul Nicolae

Pentru mine, ziua mamei e în ajun de Sfântul Nicolae, la sărbătoarea Sfântului Sava cel Sfințit, părintele Tipicului de la Ierusalim, monah desăvârșit trăitor în anii înfloririi viețuirii ascetice din sihăstriile de pe Valea Iordanului.

Mama nu a primit la naștere numele sfântului din acea zi de început de decembrie, nici un alt nume din calendarul creștin ortodox, dar a primit un nume de mănăstire, Zamfira. Nu pentru că familia ei ar fi avut vreo legătură cu jupânița care în anul martiriului Brâncovenilor, 1714, ridica lăcaș de închinare în Muntenia, sub ocrotirea Preasfintei Treimi, ci pentru că așa a fost dorința nașei ei de botez. Un nume de tradiție în onomastica populară românească, onorat poetic de bardul ardelean George Coșbuc în cunoscuta sa creație „Nunta Zamfirei”.

Fiind fiica cea mare a unei familii cu cinci copii, după moartea timpurie a tatălui ei, mama a devenit mâna dreaptă a bunicii Ștefana, la treburile casei și la purtarea greutăților vieții de fiecare zi. Pentru frații ei mai mici, a învățat să fie ca o mamă.

Eu și tatăl meu avem același nume, Nicolae, scris în actul de naștere după variantele moldave din anii în care ne-am născut: Neculae, respectiv Neculai. Dacă ne-am fi născut în Oltenia, în Bucovina sau în Transilvania, probabil că ne-am fi numit: Niculaie, Nicu, Nicușor, Culai sau Nicolai... Cert este că în copilăria mea, până s-a născut sora mea, Elena, și chiar după aceea, sărbătoarea familiei noastre era, așa cum binecuvântase părintele Simion la cununia părinților mei, praznicul Sfântului Ierarh din Mira Lichiei. Fiecare dintre noi era mândru de numele sfântului ocrotitor, renumit prin smerenie și generozitate.

Mama spunea mereu că de ziua ta trebuie să mergi la biserică, să mulțumești lui Dumnezeu și bunului tău patron ceresc, iar când te întorci acasă să stai „cu lumânarea pe nas”, adică mândru în capul mesei, și să primești felicitări. Dar pentru ca masa să fie pregătită și casa curată, îmbietoare pentru musafiri și pentru cei doi sărbătoriți, ea trebuia să ostenească preț de câteva zile mai înainte. Tata era ocupat cu serviciul, eu cu școala și cu joaca. Nici nu realizam, copil fiind, că ziua mamei se scurgea în febra pregătirilor pentru ziua mea și a tatălui meu, astfel încât târziu ne aduceam aminte să-i spunem:
La mulți ani!

Când am crescut și, după obiceiul românesc, îi pregăteam vreun mic dar, simbol de prețuire, chiar de ziua ei, sau când, departe fiind, îi transmiteam urări prin telefon, ea ne întâmpina cu aceeași simplitate monahală: Eu sărbătoresc de Sfântul ­Nicolae, cu voi odată, că azi mai am de treabă, sunt multe de făcut... Un mod creștinesc de a-ți sărbători aniversarea, pe care monahul Nicolae de la Rohia, scriitorul Nicu Steinhardt, l-a exprimat apoftegmatic, concret și sugestiv: „Dăruind, vei dobândi”.

Doar în Valea Iordanului, la Mănăstirea Sfântului Sava, am înțeles că adevărata libertate, oriunde ai trăi, în lume sau în pustietate, este să te dăruiești cu totul Domnului și să te pui pe tine în slujba semenilor tăi. Pentru monahi, în rugăciune se cuprinde lumea toată. Pentru mireni, cerul se deschide în bătătura casei. Cei din familie sunt, pentru orice mamă, cei mai de aproape.

Mama născută în ziua Sfântului Sava cel Sfințit, părintele Tipicului Mare, este pentru mine darul Domnului de Sfântul Nicolae.