Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și sentimentul împlinirii unei profeții

Pentru mulți dintre cei de azi termenul de „național” are conotații negative, iar „statul național” ar fi o eroare a istoriei, care ar trebui corectată. Dar o personalitate de talia lui Hannah Arendt vede „statul național”, în opera sa fundamentală „Originile totalitarismului”, ca pe ceva eminamente pozitiv. Ca să înțelegem demersul autoarei, este nevoie să amintim că termenul de „natio” (națiune) nu se suprapune automat peste cel de etnie/popor, ci desemnează un grup de oameni, de cele mai multe ori cu aceeași origine etnică, care beneficiază de o serie de drepturi politice comune, care-i diferențiază de restul corpului social. Vechea societate medievală era împărțită în grupuri între care existau numeroase diferențe (discriminările vizau de multe ori grupuri etnice). Statul național modern a căutat să anuleze diferențele/ine­galitățile și să creeze un corp politic unitar (națiunea) în care toți locuitorii, deveniți cetățeni, să beneficieze de aceleași drepturi și libertăți. Acest edificiu politic s-a bazat, în cele mai multe cazuri, pe fundamentul unui popor cu limbă și tradiții culturale unitare, dar ideea de „națiune” impunea ca și cei din afara respectivului popor și care locuiau în cadrele unui stat să beneficieze de aceleași drepturi, ca și cetățeni egali și membri ai națiunii. Această emancipare generală este văzută de Hannah Arendt drept cel mai mare câștig adus de statul național. În timp, datorită contextului istoric, anumite grupuri din interiorul societății s-au erijat drept unici reprezentanți ai națiunii și au căutat să impună cu forța celorlalți propria lor viziune, punând bazele unor fenomene cu efecte negative profunde, definite ca „totalitarism”, „imperialism” sau „naționalism”. Iar acest lucru i-a făcut pe mulți să uite de sensul originar al mișcărilor naționale.

În încercarea de definire a ideologiilor totalitare ale secolului XX, acestea au fost definite drept „religii politice”, pornindu-se de la prejudecata că „religia” ar fi ceva irațional, cu iz totalitar. Se uitase faptul că la 1848, când în Europa izbucnește revoluția care definește ideea națională modernă, Dumnezeu era văzut drept cel care chema popoarele la luptă pentru libertate, dreptate și frățietate, iar Evanghelia era văzută ca mesajul desăvârșit al divinității pentru oamenii chemați să înlăture asuprirea și nedreptatea.

Și revoluționarii români au înțeles acest lucru. Faptul este evident în poezia „Un răsunet” a lui Andrei Mureșanu, devenită imn național, în scrierile lui Nicolae Bălcescu sau Alecu Russo, care vorbesc de Dumnezeu cel care cheamă popoarele la luptă pentru libertate. „Pentru ce zâmbetul meu e așa de amar, mândra mea țară?”, se întreabă Alecu Russo în Cântarea României. „Pentru ce curg lacrimile tale?” Cauza acestei suferințe o reprezintă nevoile în care se zbat românii, însă Dumnezeu a auzit plânsul celor obidiți: „Domnul Dumnezeul părinților noștri înduratu-s-a de lacrimile tale, …, E vremea să ieși din amorțire, seminție a domnitorilor lumii!... Duhul Domnului trece pe pământ!”

Acest duh profetic a fost firul roșu care a animat poporul român în lupta pentru crearea unui stat național unitar, în care toți locuitorii să fie liberi și egali în drepturi. Sentimentul se regăsește, amplificat, în documentele și gesturile premergătoare actului de la 1 decembrie 1918. Astfel, actul Marelui Sfat Național de la 20 noiembrie, de convocare a marii adunări de la Alba Iulia, se încheia cu aceste cuvinte: „Fii tare, neam românesc, în credința ta, căci, iată, se apropie ceasul mântuirii tale”.

Conform relatărilor contemporane, mulțimea venită la Alba Iulia „curgea neîncetat, îmbrăcată în straie de sărbătoare, cu drapele și pancarte purtând numele satelor, având în frunte pe preoții lor”. Toți cei veniți aveau sentimentul „împlinirii vremurilor”, iar clopotele bisericilor păreau că anunță „Învierea” neamului românesc. Așa cum va spune mai târziu Ion I. C. Brătianu, în acele zile a fost o bucurie care a răscumpărat acele „veacuri întregi de dureri” de care vorbise și Russo cu decenii în urmă. Cu binecuvântarea lui Dumnezeu, românii nu doar că urmau să trăiască laolaltă între granițele aceluiași stat, dar noua lume urma să fie mai bună și mai dreaptă.

Sentimentul de profeție împlinită i-a făcut pe contemporani să nu uite niciodată cele petrecute la Alba Iulia. Intensitatea acelei zile de 1 decembrie 1918 a fost de neșters. Greu pentru cei de azi să mai simtă asemenea emoții! Ce putem în schimb face de 1 decembrie? Să ne amintim că unitatea se clădește pe dreptate și frăție, iar „deviza-i libertate și scopul ei preasfânt”. Păstrarea și dezvoltarea acestor principii sunt cea mai bună formă de respect pentru cei de dinaintea noastră, care au visat profetic o națiune română unită și liberă.