„Mi-e așa de frig aici, între oameni...”

Fundamentul vieții pe pământ este pacea. Când ai pace, poți să semeni și să culegi, poți să iubești și să dai naștere la copii. Poți să îmbătrânești liniștit. Poți să trăiești. Când ai pace, ești în armonie cu tine, cu lumea din jur, cu Ziditorul ei și al tău. Războiul este opusul păcii. El înseamnă moarte. Moarte pentru tine însuți, moarte pentru toți. E adevărat, mai puțin, astăzi, pentru cei care l-au provocat și pentru conducători.

Mesajul pe care Dumnezeu l-a transmis omenirii la venirea Fiului Său în lume a fost unul de pace. Îngerii au cântat lângă păstorii din Betleem: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).

Pacea este semnul prezenței lui Dumnezeu în sufletele oamenilor. Părinții Bisericii ne avertizează însă. „Nu poate avea omul pace în suflet atât timp cât e în război cu Dumnezeu”, spunea părintele Arsenie Boca secolul trecut. Același lucru îl subliniază și Sfântul Siluan Athonitul când, întrebat de un călugăr rus de ce nu e pace pe pământ (Primul Război Mondial se încheiase, dar deja mijeau zorii celui de-al Doilea), a explicat: „Cum ar putea să fie pace pe pământ, câtă vreme în sufletul, fie măcar și al unui singur om, este ură pentru fratele său și dorință de moarte pentru el?”.

Și astăzi, oare, doar în sufletul unui singur om domnește ura pentru cel de lângă el?

De multe ori m-am întrebat: Cu ce ochi mai privește Dumnezeu spre pământ? Mai are El privirea întoarsă către lume? Mai e aceasta lumea Lui? Se mai naște Hristos în lumea noastră? Răspunsul l-am găsit în povestea vieții unei femei din părțile Moldovei.

Era un caracter dificil. Își bătea copiii, țipa mereu la soțul ei, cicălitoare și nemulțumită permanent. Dar avea o calitate: știa că este rea și voia să se schimbe în bine. Și Dumnezeu nu a lăsat-o fără ajutor. Iată mărturia ei. „Am început să merg pe la mănăstiri ca să-mi primenesc sufletul. Și, la Mănăstirea Horaița, un călugăr cu viață sfântă mi-a zis: «Să vă rugați mereu să Îl vedeți pe Dumnezeu». Așa că eu mă rugam mereu: «Doamne Iisuse, te rog, vreau să Te văd». Într-o noapte, în Postul Crăciunului, țin minte ca acum, după ce mi-am făcut rugăciunile, am zis ca de obicei: «Doamne, vreau să Te văd». Și am căzut într-un somn adânc. Eram într-o ceață luminoasă minunată și L-am văzut. Era ca un Pruncuț mic și slab, dar eu știam că e Mântuitorul. Avea ochii ăia care te străbăteau în suflet. Am căzut cu fața la pământ. Pruncul dumnezeiesc m-a privit trist, parcă plânsese. Și mi-a zis: «Mi-e așa de frig aici, pe pământ». Atâta a zis. Și tot m-am întrebat: «De ce Îi era frig Acelui Copil?» Am citit Scriptura, Sfinții Părinți. Am aflat că Pruncul dumnezeiesc Se născuse într-o peșteră, într-un staul, încălzit de niște animale, aruncat, alungat de lumea pe care o zidise. Că fusese zdruncinat pe un asin în drumul pietros spre Egipt, fugind de criminalul Irod.

Că n-avea unde să-Și plece capul și că dormea sub cerul liber, în frigul iernii. Că I-a fost mereu dor de căldura iubirii noastre, că ne-a iubit fierbinte, că a asudat pe Cruce pentru noi, că a murit în dureri cumplite pentru că ne-a iubit. Că a mers în iad ca să ne smulgă din întuneric și din suferință. Că I-a fost frig mereu pe pământ. Frig mereu din cauza lipsei noastre de iubire.

Chipul și cuvintele lui Iisus din noaptea aceea m-au schimbat pentru totdeauna. Nu am mai putut să fac nicicum vreun rău, să pricinuiesc supărare cuiva, fiindcă cuvintele lui Iisus răsunau în mine zguduitor: «Mi-e așa de frig aici, pe pământ!»”.

Să nu rămânem nepăsători la cuvintele lui Hristos. Lumea e un ocean înghețat. Să fim noi moleculele de apă care se împotrivesc gerului urii.