Mila e semn de biruință și bunătate, nu de sclavie

Friedrich Willhelm Nietzsche (15 octombrie 1844 - 25 august 1900) a fost filosof, critic cultural, compozitor, poet și filolog. Foarte de tânăr a impresionat prin vasta sa cultură și prin ingeniozitatea modelelor lui de gândire. Anumite boli nervoase l-au chinuit toată viața și l-au silit să abandoneze cariera universitară strălucită de la Universitatea din Basel în 1879. În anii care au urmat, Nietzsche a alcătuit lucrările care îl vor face și faimos, și controversat.

Subiectele operei sale se referă la vaste domenii care includ arta, filologia, istoria, religia, tragedia, cultura și știința. A fost influențat de Arthur Schopenhauer, Richard Wagner și Goethe. Nietzsche a folosit perspectivismul și a fost un critic vehement al moralității creștine, mergând până la afirmația despre „moartea lui Dumnezeu”. Relația dintre oameni a definit-o ca fiind un conflict al „voințelor” și mai exact al „voinței de putere”. Din această perspectivă, a vorbit despre împărțirea oamenilor în „stăpâni” și „sclavi”, în „supraoameni” (übermensch) și „suboameni” (untermensch). Din această perspectivă a considerat moralitatea și învățătura creștină drept creație a „sclavilor” și deci nepotrivită pentru „übermensch”. (Ulterior, această teorie a degenerat în obscena ideologie nazistă.) Oricum, în esență el considera mila și grija pentru „cei mai mici” o dovadă de apartenență la „sclavi”, „untermensch”.

Nietzsche era o personalitate cunoscută, faimoasă și, deși controversată, așa a rămas până azi. Dar mai puțin cunoscută este o împrejurare care i-a schimbat definitiv viața.

În 3 ianuarie 1889, Nietzsche, care  locuia la un prieten în Turin, ieșind în stradă, a fost martor la o întâmplare care i-a schimbat existența complet.

Pe stradă era o căruță foarte încărcată, trasă de un cal. Povara era peste puterile acelui cal și, totuși, vizitiul îl biciuia fără milă. La vederea acestui lucru, Nietzsche s-a repezit să apere calul de lovituri, l-a cuprins de gât și a început să plângă în hohote, necontrolabil. Cu greu a fost dus în casă, iar cei care au asistat spun că el murmura: „Ce înșelat am fost, ce mult am greșit”. Tot restul celor 11 ani pe care i-a mai avut de trăit Nietzsche nu a mai scris și a fost considerat dement. Întâmplarea cu calul a fost relatată de către familia Fino, o familie extrem de respectată în Turin și care îl și găzduia pe Nietzsche.

Este cu putință ca acel eveniment să fi declanșat o prăbușire nervoasă, care se alcătuia de mai multă vreme, deci să fi fost concluzia unei boli evolutive. Dar iarăși este posibil ca în acel moment și în fața unei victime fără apărare, în Nietzsche să fi avut loc o „iluminare”, o epifanie. Poate că a înțeles că violența nu face decât să stârnească altă violență și că sentimentul de empatie și compasiune pentru „cei mai mici” este obligatoriu ființei umane. Poate că atunci Nietzsche a înțeles că învățătura și morala creștină nu sunt ale „sclavilor”, ci ale acelora care cu adevărat biruie „lumea” și rânduielile ei nemiloase. Poate.