Duminica a 3-a după Rusalii (Despre grijile vieţii) Matei 6, 22-33 Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi ră
29 Iun, 2025
Moarte călcată cu moarte şi înviere adevărată din Înviere adevărată
De câte ori Şi-a vestit moartea, Hristos Şi-a vestit şi învierea (Matei 16, 21; 17, 23; 20, 18-19). Venirea lui Hristos în trup face ca învierea să apară în ecuaţia existenţei umane ca o consecinţă logică. Dacă ar fi dorit să facă o simplă paradă de forţă, prin care să-i impresioneze şi să-i mai sperie un pic din păcatele lor pe oamenii nemernici, n-ar fi fost nevoie ca Hristos să vină (fiind) prin Naştere şi să plece (rămânând) prin moarte (urmată, e drept, de Înviere şi Înălţare). Putea găsi căi mai puţin „umane”. Dar cum omul era făcut de Dumnezeu extrem de preţios, practic de nepreţuit, a fost nevoie ca Dumnezeu să plătească pentru răscumpărarea lui din robia morţii un preţ pe măsură, exorbitant: patimile şi moartea Fiului Său, Cel Unul Născut. Chenoză maximă.
Moartea şi învierea sunt o interfaţă a celor două lumi: a împărăţiei fulgurante de aici (unde fiecare îşi poate alege „democratic” stăpânul - o alegere trebuie neapărat făcută deoarece nu poţi sluji deodată la doi - cf. Matei 6, 24; grav e că adesea alegem prost) şi a celei veşnice de dincolo, unde apele se separă definitiv. Icoana exprimă cel mai bine această inefabilă dveră. Nimic nu ne poate face mai evidentă Învierea decât icoana. Ea înseamnă materia înflăcărată de Duh. Căci destinul eshatologic al omului oricum este de foc: fie în flăcările devastatoare ale morţii veşnice, fie în flăcările răcoros transfiguratoare ale vieţii fără sfârşit.
Atunci, „în vremea aceea”, Viaţa - Hristos a fost pusă în mormânt (cum ni se spune în Prohodul din Vinerea cea Mare, care preia auto-„definirea” lui Hristos de la Ioan 11, 25; 14, 6), pentru ca acum moartea fiecăruia dintre noi să ne poată duce la viaţă. Din păcate, până astăzi, noi punem Viaţa în mormântul care suntem, adesea văruit pe dinafară, dar plin de putregaiuri pe dinăuntru. Moartea lui Hristos a călcat, strivind, moartea noastră. Viaţa Lui şi-a dat-o pentru noi, pentru ca noi să avem viaţă şi mai multă viaţă.
Lupta noastră cu moartea continuă, cu toate acestea, şi după venirea lui Hristos, deşi ceea ce prorocul obsedat de Înviere a vestit („El va înlătura moartea pe vecie!” - Isaia 25, 8) s-a împlinit! Dacă la scara umanităţii lucrurile s-au cam rezolvat, ea căpătându-şi posibilitatea mântuirii, la scară personală fiecare dintre noi află „în latura umbrei morţii” (Isaia 9, 1). Să observăm cât de delicată este Scriptura: nu spune „în moarte”, ci „în latura umbrei morţii”. Raiul, gol până la Înviere, s-a umplut de atunci cu sfinţi şi porţile sale de Sfântă a Sfintelor sunt deschise chemător pentru totdeauna. Dar mântuirea este şi o problemă personală, care trebuie rezolvată ca atare, lucrul acesta fiind posibil cu precădere la sânul comunitar al Bisericii. Faţă de cei care au vieţuit înainte de Înviere, acum suntem mult întăriţi în nădejdea luptei noastre. Venim de departe, din „latura umbrei morţii”, unde încercam să supravieţuim, aşteptând necăjiţi, şi am ajuns să fim scăldaţi de lumina Învierii, dacă alegem Botezul - naştere din Duh (Ioan 3, 6).
Crezul, breviarul nostru dogmatic, vorbeşte în două rânduri de înviere. Învierea noastră, a morţilor, de la sfârşit, este înviere adevărată din Învierea adevărată a lui Hristos, Dumnezeul Cel veşnic viu, „a treia zi după Scripturi”, dându-ne posibilitatea unui nou început bun.
