Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Editorial Nevoia de ctitori

Nevoia de ctitori

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Editorial
Un articol de: Costion Nicolescu - 21 Noi, 2021

În elanul ce a urmat imediat lui decembrie 1989, s-au pus la cale multe planuri măreţe în ceea ce priveşte construirea de noi biserici şi întemeierea de noi mănăstiri. S-au stabilit locuri, s-au făcut planuri şi proiecte. Încet-încet, inflaţia şi sărăcia cvasigeneralizată au mai stins acest foc. Nu s-au prea găsit bani nici pentru terminarea construcţiilor începute, înainte. Cine se plimbă pe străzile vechiului Bucureşti nu poate să nu fie impresionat de numărul mare de biserici. Vechile stampe, din secolul trecut, ale Bucureştilor ne arată o adevărată pădure de turle. Acest lucru era evident într-o măsură şi atunci, când actualul „centru civic” era un morman de ruine provenind de la clădirile demolate. Documentele existente pentru veacul trecut dau pentru Bucureşti cifre semnificative: între 10.000 şi 16.000 de case, între 60.000 şi 150.000 de locuitori, în jur de 150 de biserici, mănăstiri şi paraclise. Dacă luăm în considerare şi felul în care era construit Bucureştiul, e clar că parohiile nu erau prea mari şi că, probabil, nici una nu număra mai mult decât câteva sute de enoriaşi, până într-o mie, desigur unele având mai mulţi preoţi slujitori.

Se pune atunci, firesc, întrebarea: Cum au reuşit cei de atunci acest lucru? Erau oare mai bogaţi? Cine construia aceste biserici, uneori, într-o vară?

Sigur că principalii ctitori au fost domnitorii, familiile lor, marii boieri, dar şi cei mai mici. Ierarhii, preoţii şi călugării chiar îşi au şi ei ctitoriile lor. În Bucureşti au fost construite numeroase biserici de către meseriaşi şi negustori, asociaţi în bresle sau câte doi-trei: brutari, jimblari, cavafi, tăbăcari, foarte mulţi croitori, cărămidari, dulgheri, zidari, măcelari, chiar şi cârciumari, plăpumari, un plugar (?), băcani, grădinari, un doctor…

Cum ar sta lucrurile mutatis-mutandis în timpurile noastre de restrişte? Domn nu mai avem. „Boieri” ar fi câţiva, dar ei sunt în general preocupaţi de alte sponsorizări. Breslele? Ar fi interesant de văzut cum măcar marile centrale şi cartele sindicale ar ridica câte o biserică. Dar nu cred că şi-au pus măcar problema. Rămân „micii întreprinzători” - credincioşii plini de devoţiune, „nebuni pentru Hristos”.

Un timp s-a spus că mai întâi trebuie umplute bisericile existente şi apoi să se gândească la construcţia altora. Cei care intră prin biserici au putut constata cum s-au umplut în ultimii ani, sub ochii noştri, câteva din cele golaşe cu puţin timp înainte.

Şi apoi de câte biserici avem nevoie? Dacă ar fi să ne potrivim Bucureştilor de altădată, la fiecare două-trei blocuri ar trebui să fie câte o biserică, a omului, un „acasă” intim, ceea ce ar trebui să fie, în fapt, o parohie. S-ar putea spune că sunt nevoi mai stringente: orfelinate, aziluri. Dar bisericile sunt menite să ducă cumva la dispariţia acestora. O parohie ideală şi exemplară nu ar mai avea nevoie de instituţii de binefacere, pentru că fiecare familie şi parohie, ca familie mai mare, ar deveni ele însele instituţii de binefacere. Copiii nu mai sunt lăsaţi pe drumuri, nu mai apar copii nedoriţi, bătrânii sunt îngrijiţi în familie, credincioşii săraci se ajută ori de câte ori au nevoie unul de către celălalt.

De fapt, dacă există o nădejde, numai la tineri o putem găsi. Ei au disponibilitate, au energie şi putere. Ei pot lua în grijă bisericile, le pot construi, le pot susţine. Dar ei trebuie încurajaţi şi sprijiniţi. De exemplu, fiecare întreprindere care produce materiale de construcţie ar putea furniza din când în când gratuit materiale pentru o biserică! Apoi şi aici, în țară, dar şi în străinătate, am văzut biserici improvizate din case sau din apartamente, care, aranjate corespunzător, puteau oferi cadrul necesar desfăşurării slujbelor. Domnul Horia Bernea semnala o biserică făcută undeva din tablă. Poate fi şi asta o soluţie provizorie, „de tranziţie”. Dar, în primul rând pentru a zidi, pentru a ctitori, este necesară o ­nesfârşită dorinţă de a o face, dublată de o totală încredere în ajutorul lui Dumnezeu.

Din fericire, spre deosebire de alte țări ale lumii acesteia, parcă în ciuda unei secularizări tot mai accentuate, s-au ctitorit un număr impresionant de lăcașuri în anii de pe urmă, îndeosebi prin râvna unor clerici devotați și a unor credincioși dedicați. În frunte se situează Catedrala Mântuirii ­Neamului, proiect de anvergură, privit cu destul scepticism de mulți, inclusiv în Biserică. Sfințirea altarului ei s-a dovedit a fi singurul eveniment major cu care ­s-a aniversat Centenarul României Mari. Și nu poate să nu-ți tresară cu emoție inima ori de câte ori vezi cupola ei aurie răzbind slăvitoare spre cerul orașului, ca o încununare a arhitecturii lui, răscumpărând-o parcă pe cea destul de cenușie și impersonală a noilor construcții de astăzi.

Citeşte mai multe despre:   CMN  -   Catedrala Națională