Nevoia de vindecare

Vedem în textul Evangheliei că Mântuitorul le vorbeşte permanent oamenilor pe care îi are în faţă despre „Împărăţie”, chemându-i să se pocăiască pentru a o întâmpina şi explicându-le cum este, de fapt, acea împărăţie care este diferită de împărăţiile lumii acesteia. Cel mai des face acest lucru prin pilde, vorbind cu persoanele pe care le are în faţă pe limba lor, ca ele să poată înţelege. Sigur că pildele sunt metafore aplicate la viaţa de zi cu zi, dar oamenii se pare că nu înţeleg nicicum, fie acum 2.000 de ani, fie astăzi, aceste pilde despre rostul şi rolul Împărăţiei în viaţa lor. Ei se îmbulzeau să fie aproape de Iisus din Nazaret pentru că El vindeca foarte mulţi bolnavi. Şi boala era pe vremea aceea, chiar dacă nici astăzi nu este deloc o bucurie, un motiv de mare întristare cu final tragic. Aşa că Învăţătorul care vindecă este privit cu mare interes de mulţimile sărace şi bolnave. Ele stăteau cu gura căscată să asculte vorbele Mântuitorului, dar mai ales să vadă cu ochii lor minunea vindecărilor, zicând adesea: „Nicicând nu s-a făcut una ca asta în Israel”. Aceste cuvinte au fost păstrate de sfinţii evanghelişti pentru a le arăta cititorilor că, deşi Israelul a avut mulţi profeţi, dintre care cei mai mulţi au predicat şi făcut minuni, Iisus din Nazaret a fost diferit prin mulţimea acestor minuni şi felul în care era privit de popor.

Pericopa vindecării slăbănogului de la scăldătoarea minunată, unde venea îngerul şi făcea vindecări, nu vorbeşte numai despre boală, nu vorbeşte numai despre vindecarea omului paralizat, nici despre minuni, ci mai ales despre credinţă. Mântuitorul le arată celor din jur, care-L invidiau şi bârfeau pentru că încălcase o poruncă a Legii, că de fapt ei nu au credinţă. Un om credincios nu ar fi fost supărat pe felul în care Dumnezeu îi ajută pe cei necăjiţi şi oropsiţi. Un om credincios s-ar fi aşteptat ca vindecarea minunată să fie făcută nu numai în zi de odihnă, ci poate chiar în curtea Templului, acolo unde sălăşluia Slava Domnului. În schimb, cei care au fost martorii vindecării îl certau pe cel bolnav de atâtea decenii, slab şi nefericit, că duce propriul pat în spate într-o zi când toţi ceilalţi se plimbau agale pe lângă scăldătoare, nu pentru a încerca să sară acolo plini de disperare, ci doar pentru a se desfăta.

Omul care fusese paralizat însă nu-şi dă seama, din nefericire, de faptul că a fost atins de Harul lui Dumnezeu şi, chiar dacă este avertizat de Mântuitorul, merge şi-l pârăşte pe binefăcătorul său, oferindu-le duşmanilor un nou motiv să-L urască şi să-i dorească moartea.

Aşadar, nevoia de vindecare a omului, chiar dacă e îndreptăţită de decenii de suferinţă, poate să-l ducă pe acesta la pierzanie dacă el nu va înţelege să fie mulţumitor cu ajutorul primit şi să nu facă rău nimănui. Tendinţa de a solicita permanent minuni de la Dumnezeu este tot mai răspândită prin felul în care oamenii solicită, în acatistele lor sau în anumite slujbe, să li se îndeplinească dorinţele, fără a apela mai întâi la remediul oferit de Mântuitorul Însuşi: postul cel adevărat şi rugăciunea sinceră şi nefăţarnică.