Noi nu suntem farisei!

De multe ori, în timpul anului, ascultăm pasaje evanghelice despre fariseii din vremea ­Mântuitorului, inclusiv pasajul de la începutul perioadei Triodului. Auzim clar că Învăţătorul nu-i suferea deloc pe reprezentanţii tagmei celei mai „drepte” din rândul poporului Său. De câte ori nu spune El: „Vai, vouă!”, adresându-se fariseilor? Acest lucru însă nu ne afectează deloc pe noi, creştinii de azi, fie clerici sau mireni. El se referă, desigur, la fariseii de odinioară. Noi nu avem nimic de-a face cu aceia. Noi nu facem rugăciuni lungi, noi nu stăm în capul meselor, noi nu postim cu faţa tristă, noi suntem plini de optimism şi avem încredere în ajutorul lui Dumnezeu! În aceste pasaje nu este vorba despre noi. Nu noi suntem fariseii vizaţi de Mântuitorul!

Atunci când Sfinţii Evanghelişti au insistat să redea aceste cuvinte dure ale lui Hristos, cu siguranţă nu s-au gândit că ele şi-au pierdut actualitatea şi că nu vor avea legătură cu noii ucenici, mai ales cei care aveau să urmeze peste veacuri, când botezul se va săvârşi încă din pruncie, iar naşii abia vor reuşi să citească Simbolul de credinţă, râzând de fiecare dată când se poticnesc. Atunci când evangheliştii au redat „of”-ul Învăţătorului cu privire la împlinirea cu orice preţ, ­extrem de riguros a prevederilor religioase, cu siguranţă nu s-au gândit că aceste lucruri sunt de domeniul trecutului. Oricine se bate cu pumnul în piept şi astăzi, vrând să demonstreze că împlineşte „legea”, că nu este ca vameşii care fac altfel, care sunt nişte păcătoşi, nu este deloc departe de fariseul din Evanghelie. Vizaţi sunt mai ales clericii, bineînţeles, pentru că ei sunt în postura de a cădea cel mai rapid în capcana judecării aproapelui „vinovat” de călcarea principiilor. Însă nu este vorba despre noi, desigur. Noi urmăm tradiţia strămoşilor şi nu putem greşi. Alţii, mai ales cei străini, nu prea ştiu cum să procedeze şi chiar sunt păcătoşi de care trebuie să ne ferim.

Mântuitorul făcea referire strict la contemporanii săi. Atunci când vedem că oftează, că este trist, că se plânge de ei, pentru că nu caută decât „minuni” şi, mai rău, amintirea faptului că au „mâncat pâine în pustie”, El nu se referă la noi, cei de azi, ci doar la cei de atunci, eventual la un anume popor, vinovat de tot ce s-a petrecut atunci. Începem perioada Triodului cu această criticare a fariseului, cântările ne dau temă de meditaţie că am putea semăna cu el, dar nouă nici că ne trece aşa ceva prin minte. Ţinem predici de la amvon despre smerenie şi mândrie şi arătăm cu degetul, de oriunde ne-am afla, spre celălalt, mai ales cel care nu este la slujbe în biserici, că este păcătos şi vameş. Îndrăznesc să cred că slujbele preafrumoase ale acestei perioade de umilinţă şi zdrobire a inimii trec pe lângă urechile noastre fără vreo urmare, iar noi ne blocăm la regimul alimentar şi participarea la slujbele cele mai „frumos interpretate” şi seratele cu invitaţi speciali care vorbesc despre rugăciune la timpul trecut şi ­optativ.