Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Editorial „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi”

„Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi”

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Editorial
Un articol de: Dumitru Horia Ionescu - 22 Aug, 2021

Mi-am închipuit că în străinătate va fi cu totul altfel. Când am ajuns acolo, mi-am dat seama că sunt pus în fața unei situații care înainte îmi păruse inimaginabilă, nu mă gândisem că se putea să fie așa. Crezusem că totul va fi ca acasă, doar puțin altfel, cu mici diferențe nesemnificative, care se vor rezolva cumva de la sine. În străinătate nu mai puteam să măsor nimic în bine și rău. Totul, totul era altfel. Mai târziu, aveam să învăț că marile schimbări din viață nu aduc cu ele rezolvarea miraculoasă a problemelor, ci produc o modificare profundă, inevitabil irevocabilă, a unui fel de a exista care până atunci păruse a fi definitiv, deci liniștitor, și, oarecum, de o manieră greu de definit, mulțumitor. Ca un fel de resemnare confortabilă. Mai întâi am visat noaptea altfel în noua mea viață. Nici mai frumos, nici mai urât, altfel. Apoi am avut amintiri, cele românești, mici amănunte petrecute de mult, fără importanță, care îmi răsăreau dezordonat și fulminant în memorie, forma tipică, clasică, a unei nostalgii care va deveni o credincioasă, dar capricioasă însoțitoare. Mergeam pe străzi gândindu-mă de acel roman fenomenal „Bătrânul și marea”, când pescarul singuratic traversa fără voia lui, și fără bucurie, dar luptător, noaptea furtunoasă. Ca o culme a întunericului furibund, bătrânul marinar pierde în acea furtună pânzele care-l ajutau să navigheze cu ușurință. Și totuși, îmi spuneam, el a ajuns înapoi în port, epuizat, dar așa cum e mereu în viață, fără să fie câștigător, dar nici învins.

„Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi”, stă scris la Evrei 13, 5. În virtutea acestei evidențe am decis, atunci, de mult, să nu mă văd ca străin printre străini, ci să-mi urmez calea, asemenea bătrânului prins noaptea de furtună pe mare, știind prea bine că și dacă aș fi într-o barcă avariată de vântul furios, tot la fel de sigur aș sta sub semnul iubirii dumnezeiești. Și dacă eu cred cu adevărat, și dacă mă rog cu adevărat, Dumnezeu mă primește acolo unde furtunile nu mă mai pot atinge. Ascultam falnicele sunete de trompete care însoțesc cantatele lui Bach, înțelegând repede că nu mă pot ruga înconjurat de farmecul lor, dar fiind sigur că măreția divină se percepe în diferite forme, chiar și ­sonore. Dumnezeu este cu noi, mereu.

S-au schimbat multe de atunci. Depărtarea de casă se estompează, devine neînsemnată, atunci când duminică de duminică sunt alături de românii mei în parohia românească. Biserica înseamnă în diaspora a avea România aproape, tot mai aproape, cu o imagine care capătă contur, ca și cum în fața ochilor aș avea un ochean fermecat, ce topește depărtarea și ceea ce este altfel în viața de aici. Văd cum sunt cu sufletul mai împăcat, ­fiindu-mi ușor când vreau să mă rog și să respect datina noastră. Acasă, locul unde m-am născut, îmi apare în trei cuvinte: bucurie, dor și recunoștință. Nu simt nimic efemer în aceste cuvinte, pentru că ele descriu tot ceea ce consider că este mai important pentru mine. Dincolo de cuvinte, și prin ele, știu că mă gândesc și îmi păstrez în suflet imaginea mormintelor celor dragi mie, de care mă leagă totul cu sufletul și mintea. Toate celelalte nu sunt decât mici amănunte nesemnificative.

Păstrând în inimă imaginea înaintașilor și a tradiției noastre, putem să ne depășim starea de emigranți. Depinde de noi dacă putem să ieșim câștigători din dilema îndepărtării și a dorului. Să știm cum să rămânem ceea ce suntem, să știm să nu ne pierdem și mai ales să nu ne pierdem credința. Să ne ducem copiii la mănăstiri, atunci când în vacanță venim acasă, să ­cunoască blândețea învățăturii noastre ortodoxe și să o poarte în inimă. Avem o șansă, avem o cale de a fi credincioși, tari și statornici, chiar și departe de acasă. Dar, cum spuneam, depinde de noi.