Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat - păzirea poruncilor) Luca 18, 18-27 În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să
O judecată dreaptă sau o pace strâmbă?
Dacă ar trebui să formulez o scurtă definiție a sfințeniei pe măsura înțelegerii omului contemporan, ea ar fi lipsa oricărei contradicții între cuvânt și faptă. Altfel spus, cel care devine sfânt nu face altceva decât să scurteze distanța dintre cuvânt și faptă, dintre ceea ce pretinde despre sine și ceea ce este el în realitate, dintre ceea ce spune și ceea ce face. De aici marea dramă a omului se consumă între dorința lui de a fi cât mai autentic în relație cu sine însuși și cu semenii și neputința lui de a-și concilia ființa cu toate gândurile, cuvintele și dorințele.
Chiar dacă idealul pare înalt, lupta nu e totuși pierdută atâta timp cât există peste toate acestea o mare virtute, și anume sinceritatea atât în cuvânt, cât și în faptă. Rememorez aici un vechi proverb oriental, care spune că Dumnezeu i-a dat omului cuvinte pentru a-și ascunde gândurile, care arată însă cât de subțire poate fi granița ce desparte sinceritatea și dreptatea de compromisul politicos și de minciuna bine ambalată în bune intenții. Cu toate că trăim după anumite convenții sociale care ne impun, spunem noi, compromisul și pacea strâmbă în numele bunei conviețuiri, sunt convins că doar principiul sincerității și al dreptei judecăți poate construi ceva durabil și sănătos între oameni. De aceea începutul unei vieți sănătoase îl dă onestitatea limbajului pe care îl folosim în relațiile dintre noi, nu pentru a ne ascunde gândurile și pentru a ne justifica propriile neputințe, ci, în primul rând, pentru a da calitate relațiilor noastre interumane și pentru a ne exprima iubirea față de semeni, chiar și atunci când acest lucru costă.
A fi sincer și a judeca drept înseamnă, în primul rând, a-ți arăta iubirea față de semenii tăi, a vedea valoarea acolo unde este și a o răsplăti ca atare, dar și viciul sau păcatul care se cere vindecat cu dreaptă măsură și chibzuință. Toate acestea trebuie să fie dublate de o mare îngăduință pentru semenii noștri, care înseamnă în primul rând iubire, și nu compromis. Dar mai presus de toate a fi drept și sincer cu tine și cu semenii tăi înseamnă a percepe minciuna ori nedreptatea pe care cineva o spune sau o face unui frate de-al tău ca pe propria ta nedreptate.
Cine gândește și face așa va ști să fie drept cu el însuși și îngăduitor cu cei de lângă el, va ști că a recunoaşte o calitate pe care nu o are nu e o slăbiciune și, peste toate, va înțelege că a spune ce trebuie și a face totdeauna ce spune nu e o opțiune, ci o datorie izvorâtă din iubire, la capătul căreia strălucește minunatul cer al sfințeniei.