Orice rău, prea mic ca să nu-l învingă Hristos

„Dumnezeu a murit. Noi L-am omorât.” Cuvintele acestea aparțin unui filosof german, Friedrich Nietzsche. Concluzia amară la care ajunsese el (este vorba despre sfârșitul secolului al XIX-lea) e valabilă până astăzi. Ba chiar se verifică cu asupra de măsură.

Fiul lui Dumnezeu a murit acum 2.000 de ani pe Cruce, e adevărat. Evreii i-au forțat prin șantaj pe romani să-L răstignească și aceștia L-au executat ca pe ultimul tâlhar. Dar de atunci am continuat să-L omorâm fiecare. L-am omorât în noi, prin necredința noastră, prin orice gând rău sau gest urât. L-am omorât în semenii noștri, interzicându-le dreptul de a trăi în locurile unde existau de sute de ani. L-am omorât exterminându-i fizic pe cei care au altă religie decât noi sau sunt de altă etnie. Nu mai ascultăm de nici o poruncă a lui Dumnezeu. „Să nu ucizi!” (Ieșire 20, 13), „Să nu-l asupreşti pe străin şi să nu-i faci rău, pentru că şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului” (Ieșire 20, 22), „Iubește pe vrăjmașul tău!” (Matei 5, 43), sunt cuvinte goale.

Afirmația lui Nietzsche e adevărată, dar incompletă. Pentru că Mântuitorul Iisus Hristos spune în Apocalipsă: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor” (Apocalipsă 1, 18).

Cum transformă Dumnezeu ura în iubire, moartea în viață, blestemul în binecuvântare?

Răspunsul îl găsim încă în Vechiul Testament, la singurul personaj care reprezintă tipologic pe Hristos, Patriarhul Iosif. Urât de frații săi, invidiat și condamnat la moarte prin vânzarea sa unor păgâni, Iosif prefigurează viața lui Iisus.

La finalul cărții Facerea el le spune fraților săi: „Iată, voi ați uneltit asupra mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine, ca să facă cele ce sunt acum și să păstreze viața unui popor numeros” (Fac 50, 20). Dar să revenim la episodul morții și învierii lui Hristos. Aici observăm că răul rămâne rău în dreptul celor care l-au săvârșit. Iuda rămâne Iuda, adică trădătorul de serviciu, Pilat se spală de 2.000 de ani pe mâini de sângele lui Iisus, dar tot despre călăul care reprezintă forța oarbă a sabiei vorbim. Iar Caiafa, creierul și decidentul abominabilei crime, mai marele arhiereu, care urmărește ­împlinirea pas cu pas a planului diabolic de suprimare a Domnului, rămâne același personaj sinistru și malefic.

Unde se produce atunci declicul? În persoana lui Hristos.

Dumnezeu primește să fie omorât ca să omoare în Sine moartea, să desființeze blestemul, ura împotriva Lui și împotriva omului în fond. Pentru Hristos răul este neputincios, El îl suferă, îl asumă, pentru că știe că îl poate învinge. Răul în persoana lui Hristos nu Îl atinge interior, ontologic, ca pe Adam cel vechi, căruia i-a alterat chipul divin din el. Rău în Hristos nu există. „Cine mă va vădi pe Mine de păcat?”

„Eu sunt Învierea”, „Eu țin cheile morții și ale iadului” (Apoc. 1, 18), „Putere am să-l pun (sufletul) și putere am să-l iau înapoi” (Ioan 10, 18), sunt mărturiile lui Hristos care ne asigură că nu răul are supremația, ci Dumnezeu.

Învierea Domnului a fost asemenea adierii de vânt lin în care i s-a făcut cunoscut Dumnezeu lui Ilie prorocul (Hristos înviază în liniștea nopții și fără grabă, lasă giulgiurile singure, iar mahrama o pune osebit, așezată într-un loc). Dar pentru ceea ce se opune vieții, Învierea are forța unui uragan (piatra de la intrarea mormântului e răsturnată, străjile romane sunt de negăsit...).

Și dacă am început cu un filosof german, să terminăm tot cu unul de același neam. E vorba de Martin Heidegger, care în lucrarea sa, Sein und Zeit (Ființă și Timp), vorbește despre om ca „ființă spre moarte” (Sein zum Tode).

Părintele Constantin Galeriu îl corectează pe filosoful german și spune: „Omul fără Dumnezeu are finalul în moarte, dar creștinul este ființă spre înviere. Suntem fiii învierii, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, suntem fii în Fiul cel Veșnic al Tatălui celui din Ceruri, suntem fii ai Adevărului”.