Ortodoxia în Țara Cantoanelor

Diaspora românească nu este doar o temă de reflecție și de dialog, ci o realitate dinamică, având atât chei de succes, cât și probleme, frământări și speranțe. Da, există un specific al diasporei românești, în cadrul căreia comunitățile parohiale au un rol esențial, chiar dacă unii sau alții nu vor să recunoască acest fapt. Cele 14 parohii, care adună aproximativ 30.000 de români din Elveția, fac parte din Arhiepiscopia Europei Occidentale, eparhie a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, păstorită cu multă înțelepciune și jertfelnicie de Înaltpreasfințitul Mitropolit Iosif.

Primind o bursă de cercetare în Elveția, am avut șansa de a mă integra vieții parohiilor de la Berna și Basel, de a cunoaște realitățile și provocările lor. M-a marcat experiența din Elveția, nu doar descoperind o țară frumoasă și civilizată, ci mai ales evlavia și disponibilitatea românilor ortodocși de a-și manifesta și cultiva credința, de a păstra valorile Ortodoxiei și de a fi adevărați ambasadori ai poporului român dincolo de granițe.

Confruntarea cu străinătatea naște întrebări esențiale, poate neluate în seamă înainte. Oameni care nu cunoșteau credința și nu erau apropiați de Biserică ajung să manifeste multă râvnă pentru viața parohiei, cu un atașament sincer și consecvent. Cu toții tânjesc după un echilibru spiritual în familia lor și ajung să-l regăsească în Biserică. De unde această perspectivă? Sunt voci care spun: „Da, e firesc. Ești singur, nu cunoști limba și vrei să fii împreună cu românii”. Totuși, este prea puțin și nu ar putea motiva o astfel de implicare. Este ceva mai mult, un moment de har, o clipă în care Dumnezeu glăsuiește unui suflet, iar omul răspunde, implicând toată viața lui. Poate că în România, trăind în mijlocul realităților duhovnicești (biserici, mănăstiri, duhovnici), avându-le atât de aproape, nu le prețuim îndeajuns.

Printre străini, ceva se schimbă într-o asumare a credinței și o implicare în viața comunității parohiale. Unii au căutat poate doar un sprijin la începutul acomodării lor în spațiul helvet sau ajutor pentru depășirea unei situații grele. Ei s-au mulțumit doar cu atât. Alții însă au rămas, descoperind în comunitatea parohială un „acasă” în care sunt primiți cu încredere, cu dragoste și se simt prețuiți și ascultați. În orice caz, parohia rămâne o busolă sigură într-o lume ce se schimbă permanent.

Viața Bisericii în diasporă se poate împlini în ciuda condițiilor grele, sub presiunea unei lumi tot mai secularizate, iar „responsabilitatea nu este a istoriei, ci a unor indivizi cu nume și prenume” (Prof. Dan Dungaciu). Esențiale rămân înțelegerea și trăirea credinței, valorizarea Sfintei Liturghii și a Tainelor Bisericii, relația profundă cu aproapele, disponibilitatea de a-l asculta, a-l ajuta și a-l face părtaș familiei creștine, care este parohia, după cuvântul inspirat al Patriarhului României: „În bisericile ortodoxe românești din străinătate, românii simt bucuria regăsirii și trăirii credinței strămoșești, participă la viața liturgică, își alină dorul după cei dragi și după locurile natale, își reconfirmă identitatea lor profundă și își redescoperă originile”.