Ortodoxia românilor migranți

Copiii de altădată auzeau despre migrații doar la orele de istorie, atunci când învățau despre formarea ­poporului român și valurile de năvălitori care traversau pământurile strămoșești. În perioada foarte recentă, migrația persoanelor a devenit un fenomen global și aceasta o știu nu doar administrațiile europene care primesc refugiați, ci și copiii de la noi, care au părinții plecați la muncă în străinătate.

Sedentar, atașat de spațiul său mioritic, poporul român a înfruntat de-a lungul istoriei vitregiile vieții și, în înțelepciunea sa, a creat proverbul „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n țara mea”. Din motive politice, economice sau religioase, unii s-au îndreptat și către alte zări, însă niciodată proporțiile exodului de populație nu au cunoscut dimensiuni comparabile cu cele din ultimele două decenii. Iar situația nu pare să se schimbe prea curând.

Motivația principală invocată de cei care părăsesc țara, temporar sau definitiv, este de natură economică: fie căutarea prosperității pe baza competențelor profesionale, fie căutarea unui loc de muncă pentru a putea susține și pe cei care au rămas acasă, în România.

Aici, în țara în care ne-am născut și am fost botezați, Ortodoxia este o prezență firească în toate fibrele societății. Turlele bisericilor-monumente de patrimoniu sau ale celor mai noi ctitorii, clopotele care ne mângâie auzul vestind bucuria sărbătorilor creștine, crucile mari cu care se însemnează nepoții și bunicii în drum spre școală, când trec pe lângă casa Domnului sunt linii directoare ale pașilor noștri în rugăciune.

Departe de țară, cu grija zilei de mâine, șansa de a munci de dimineață până seara și de a-și face un rost într-un loc străin este idealul fiecărui emigrant. Când să se mai gândească și la suflet? - mai ales acolo unde cea mai apropiată biserică ortodoxă este la câteva sute de kilometri. Și iată, la fel ca în parabola Semănătorului, semințele credinței sunt aruncate pe drum, ori printre spini, pe piatră sau poate chiar în pământul cel bun.

Sunt oameni care poartă credința ortodoxă în aceeași cămară a inimii în care țin, la loc de mare cinste, dorul de „acasă”. Alții își redescoperă credința în mod miraculos și neașteptat în pământ străin, la bisericile unde se adună frații lor de suflet și de neam. Biserica-mamă a purtat de grijă în acești ani și este mereu aproape de fiii și fiicele duhovnicești plecați departe de țară. Comunitățile ortodoxe românești din Europa Occidentală, din America de Nord și din alte zone ale lumii sunt oaze de spiritualitate în care oricine vine cu iubire poate să se roage în limba maternă, să guste din bucate gătite „ca la mama acasă”, dar mai presus de toate, să bea din apa vieții în lumina dreptei credințe. Ortodoxia are puterea miraculoasă de a proteja identitatea persoanei umane și de a o ajuta să se fortifice, atât în comunitatea de credință, cât și ca prezență mărturisitoare, în raport cu cei care gândesc și trăiesc altfel. Se află în Occident parohii românești care au reînviat viața spirituală din vechi așezări creștine, călcate de tăvălugul secularizării și decreștinării.

Ortodoxia trăită ca și minoritar, în spații de cultură și civilizație care inspiră mentalități și comportamente diferite de cele ale plaiurilor carpato-danubiano-pontice, este un test de maturitate nu doar pentru credincioși, ci și pentru păstorii lor duhovnicești de acolo. Și orice experiență nouă poate folosi și celor de acasă...