Pescuitul de oameni

Chemarea la apostolat a pescarilor de pe malul Lacului Ghenizaret ne provoacă în fiecare an şi ne îndeamnă să regândim felul nostru de a vedea relaţiile umane şi ierarhizarea societăţii. Pe de o parte, desigur, Mântuitorul Hristos avea încredere în persoanele pe care le cunoştea, dintre care Ioan şi Iacov erau rudele sale, iar pe de altă parte pescarii erau oameni muncitori, care se trezeau cu noaptea în cap şi nu se temeau de furtuni sau vânturi, dacă acestea i-ar fi surprins pe apă. Curajul şi iubirea de muncă i-au recomandat pe primii Apostoli, dar mai ales inima lor curată şi fără vicleşug. Următorii Apostoli au fost din alte domenii şi locuri, pentru că era nevoie şi de oameni instruiţi, care ştiau să numere şi să se pocăiască pentru păcatele săvârşite, schimbându-se odată cu chemarea la apostolie.

Apostol înseamnă trimis şi acesta este rolul solului, să vestească ceea ce i-a spus trimiţătorul. Vestea bună pe care o transmit Apostolii era ca şi aceea rostită de Hristos, dar şi de Ioan Botezătorul: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” Pentru această Împărăţie, despre a cărei existenţă şi formă vorbeşte necontenit Hristos, a fost pescuită mulţime de oameni, de-a lungul secolelor. Pescuirea însemna atât activitatea cu care erau obişnuiţi primii ucenici, dar şi o metaforă despre felul în care alege Dumnezeu să adune în jurul Său pe „sfinţii Lui”. Sfinţenia este atributul lui Dumnezeu şi sfinţii sunt cei care se împărtăşesc de ea, nefiind despărţiţi de aceasta atât în timpul vieţii, cât mai ales după moartea trupească. Sfinţii vor judeca lumea, pentru că ei sunt parte din Hristos, de la care se adapă din această sfinţenie, prin harul Sfântului Duh. „Adunarea”, adică Biserica, este rodul pescuitului ca dar primit de la Dumnezeu, după ce omul se osteneşte cu gândul la El. Vedem că Apostolii, dezamăgiţi de uciderea lui Hristos, încearcă să revină la activitatea lor de bază, dar nu reuşesc să pescuiască nimic toată noaptea, până când nu vine Învăţătorul şi le spune să mai arunce o dată mreaja. Numai făcând această ascultare, ucenicii prind mulţime de peşte şi Îl recunosc pe Hristos, Cel înviat. Abia atunci înţeleg ei ce înseamnă cu adevărat să fii pescar de oameni şi că Dumnezeu este Cel Care te trimite şi îţi mână peştii în mreajă. Tu trebuie doar să asculţi de El şi să arunci mreaja „de-a dreapta corabiei”.

Ucenicii au mers să pescuiască în toate laturile lumii cunoscute atunci de ei, inclusiv pe teritoriul actual al ţării noastre. Pescuirea a dat roade şi, de-a lungul ­veacurilor, a dus la sfinţirea a mulţime de oameni pe care noi îi cinstim astăzi şi îi rugăm să mijlocească pentru noi. Sfinţii care au strălucit în aceste ţinuturi se roagă şi acum pentru noi şi cer iertarea greşelilor noastre. Slujbele în care îi pomenim şi îi cinstim sunt o formă de a recunoaşte marea milostivire a Domnului pentru un popor încercat de multe necazuri. Să ne rugăm în continuare ca acest dar al sfinţeniei datorate smereniei să nu fie luat de la noi, ci să se înmulţească prin noi şi noi sfinţi purtători de lumină a Împărăţiei.