Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Editorial „Popii de țară” şi pandemia

„Popii de țară” şi pandemia

Un articol de: Prof. Alexandru Nemoianu - 31 Mai, 2020

Într-un articol al său, părintele Dumitru Stăniloae arăta că forma sub care se exprimă cel mai bine o comunitate umană este cea naţională. Tot el adăuga că omul nu poate face abstracţie de această determinantă. Umanul pur nu există fără caracteristicile sale, între care şi cele naționale. A încerca să le suprimi ar fi totuna cu a încerca să schimbi sau să „rectifici” un dat lăsat de Dumnezeu. Un alt mare învățat, Sextil Pușcariu, spunea: „Suntem singurul popor de limbă latină de credință ortodoxă. Această împerechere fericită de Occident cu cele mai alese și autentice însușiri sufletești și spirituale bizantine ne conferă o specificitate aparte. Datorită sintezei de latinitate și Ortodoxie ne bucurăm de privilegiul unor însușiri spirituale și al unei culturi unice, de un deosebit farmec”. Aceste trăsături au fost cultivate, apărate, dovedite de mireni şi de clerul ortodox român de-a lungul timpului. Nici azi Biserica nu i-a uitat pe cei vulnerabili, nu şi-a uitat menirea. De la Patriarh până la cel mai necunoscut preot de ţară, toţi au acționat știind că fratele nostru este viața noastră.

Fără a trece cu vederea eforturile uriaşe ale ierarhilor şi ale clerului din oraşe, aş vrea să mă refer acum la cei numiţi peiorativ, disprețuitor, cu termenul „popă de țară”. Cei care se ascund sub această titulatură, pentru cine cunoaşte istorie românească, au ţinut neamul şi au vegheat la unitatea şi sănătatea lui. Fiind una cu poporenii, încă mai mult, fiind „fratele trimis la carte” care vieţuia și împărțea amarul și bucuria cu „fratele rămas la coasă”, „popa de țară” a fost exemplul de urmat și a asigurat sănătatea morală a satelor. Acolo unde „popa de țară” a fost vrednic, vrednic a fost tot satul. În Banat și Ardeal, atunci când s-au aflat sub stăpânire străină, „popii de țară” au fost cei care, cu trudă și enorme sacrificii personale, au ținut bisericile deschise, au întemeiat școli confesionale care au făcut posibil învățământul în limba  română, au promovat tradițiile naționale ale românilor. „Popii de țară” s-au aflat unde a fost mai greu. Fără exagerare se poate spune că datorită lor românii și-au câștigat trăsăturile cele mai frumoase, demnitatea, modestia şi, de ce nu, eleganţa ţăranului nostru. Răsplata lor a fost puțină sau deloc. În tot ce a fost gând bun și biruință românească a fost trudă și adesea sângele unui „popă de țară”. În momentul de față, categoria „popilor de țară”, cea care cunoaşte cel mai bine situaţia din fiecare sat, din orice cătun, stă azi în linia întâi de apărare a sănătăţii, a vieţii, a credinței și tradiției româneşti.

Fără larmă, fără agitație, ignorând cu smerenie jigniri și învinuiri nedrepte, venite din aproape toate părţile, ei au mers şi au fost alături de cei săraci, bolnavi, bătrâni şi singuri. Scriitorul german Ernst Junger afirma cândva: „În situații în care cei mai deștepți eșuează, iar cei curajoși reflectează la o soluție, putem vedea uneori cum cineva dă liniștit un sfat drept sau face ceea ce este bine. Atunci putem fi siguri că e vorba de un bărbat care se roagă”. În împrejurările prin care trece România și lumea întreagă, stări tulburi și primejdioase, când aşezarea şi rânduiala lumii se cutremură, când răul atentează la sănătatea fizică, dar tinde să ne invadeze şi sufletul, Biserica a ales să facă tot ce este bun și de folos. A dat tărie celor slabi, s-a rugat pentru doctori şi bolnavi, a ajutat cu bani şi echipamente spitalele, a oferit hrană şi medicamente celor neputincioşi. Cei care şi-au făcut o profesie din a ataca Biserica Ortodoxă ar trebui să nu uite aceste fapte. Ea nu are atât nevoie de aprecieri sau onoruri, cât se bucură de triumful adevărului. Fiindcă doar el ne face liberi.