Privind cu seninătate către noi, înainte de a cleveti mașinile

Camuflate sub cele mai diverse forme ale noilor tehnologii de comunicare, bârfa, zvonurile și clevetirea fac parte din țesăturile spațiului public democratic al zilelor noastre. Nu doar ca supliment de divertisment, dar și ca pârghii de influențare a opiniei publice și arme ușoare în luptele pentru putere. De mai bine de două secole, acestea apar și în disputele dintre tehnofili și tehnofobi, ca predicții și ipoteze cu consecințe imprevizibile, de cele mai multe ori neliniștitoare.

Cert este că civilizația tehnicistă pătrunde tot mai adânc în învelișurile umanului și identitatea virtuală a fiecăruia dintre noi trece înaintea entităților psiho-fizice care fac vremelnic umbră pământului, într-o emisferă sau în cealaltă. Din dorința de a plasa mașinilor și aparatelor cât mai multe activități extenuante, semenii noștri avansați sunt tentați să schimbe elemente de bază și să artificializeze datul existențial, inventând surogate de culturi, mai mult sau mai puțin experimentale. Planeta își continuă rotația în jurul soarelui, ritmează ca și altădată succesiunea anotimpurilor, colțul de iarbă și bobul de grâu extrag din sol energii roditoare. Cu toate că ne raportăm mereu, într-un fel sau altul, la natură (aparatele noastre de zburat imită zborul păsărilor, ne deplasăm cu viteza cailor-putere, inteligența artificială se edifică pe principiile gândirii umane naturale), ceva s-a schimbat, direcția nu mai e aceeași cu a omului de altădată. Direcția utilitaristă, combinată cu libertatea hedonismului fără margini, ne descoperă o latură dramatică a trecerii noastre prin această lume. Nu mai deosebim artificialul de natural, viața de moarte, fascinația automatizării vieții ne induce teama de ceea ce ar putea deveni mașinile în viitor. Odată cu optimismul progresului, se aud glasurile celor care observă erorile mașinilor și critică inteligența artificială pentru lipsa emoțiilor și a conștiinței de sine. Ne repliem în limitele firii noastre, ca să coborâm în adâncurile propriei persoane, ­neglijată pe nedrept.

Modelul pe care ni-l propune Biserica în Postul Mare este unul simplu, ascetic, Scara dumnezeiescului urcuș a Sfântului Ioan Sinaitul. Această scară nu se găsește de cumpărat la vreun magazin de unelte, nu se fabrică în atelierul de tâmplărie. Ea crește din interior și se înalță spre cer, prin nevoințe, despătimire, lepădare de sine și multă rugăciune. Tăcerea și neosândirea sunt aerul și apa care o ajută să se înalțe, de la o treaptă la alta. Când ajungem la a 10-a treaptă aflăm un cuvânt despre clevetire: „Contabilii aspri și amănunțiți ai greșalelor aproapelui suferă de această patimă, pentru că nu și-au adus niciodată aminte în chip nemincinos și deplin de greșalele lor. Căci, dacă ar privi ­cineva amănunțit la păcatele sale, înlăturând acoperământul iubirii de sine, n-ar mai purta grija de nimic din cele ale vieții. Ar socoti că nu-i ajunge timpul nici măcar pentru a se plânge pe sine, chiar dacă ar trăi o sută de ani, chiar dacă ar vedea râul Iordanului plin întreg de lacrimile pornite din ochii săi” (Scara X, 11). Un alt fel de teorie a relativității, relativitatea pocăinței și judecății noastre în relație cu iubirea lui Dumnezeu.

Timpul postului ne-a fost dat ca să privim cu seninătate către noi înșine, cetățeni ai civilizației tehniciste, prin lacrima caldă a pocăinței. Cu o secundă înainte de a cleveti pe semeni sau mașinile care ne înconjoară. Pentru că în spatele mașinilor sunt tot semenii noștri.