Quo vadis, homine? Gânduri pentru 2021

Patriarhia Română a proclamat anul 2021 drept Anul omagial al pastorației românilor din afara României. O inițiativă ­coerentă care arată că Biserica Ortodoxă are nu doar datoria, ci și vocația de a fi alături de credincioșii ei. Aș aminti aici doar un reper istoric - arhimandritul Iosafat Snagoveanul, la 22 noiembrie 1853, scria următoarele: „Am sfințit o capelă românească aci, unde ­Românii în timpul șederii lor la Paris să poată a-și îndeplini datoriile lor religioase și unde studenții să poată a se folosi de hrana cuvântului lui Dumnezeu”. Iar dacă în urmă cu mai bine de 150 de ani lucrul acesta, o capelă pentru români la Paris, părea inedit, Biserica Ortodoxă Română a găsit de bun augur ca în acest an să-i omagieze pe românii, din ce în ce mai numeroși, care trăiesc în afara granițelor țării. 

Chiar dacă nu ar fi existat pandemia de Covid-19, cu siguranță am fi văzut și simțit o reconfigurare a lumii în care trăim, nu doar din punct de vedere material, ci chiar și spiritual. Reașezarea politică a statelor, dar și regândirea drepturilor și a libertăților în contextul migrației din ultimii 10 ani sunt o evidență. Granițele au existat mereu, nu doar la nivel fizic, ci și mental. Iar cel mai bun exemplu e al ­Marii Britanii, care a ieșit din Uniunea Europeană și a început să-și construiască noile relații comerciale pe baza altor acorduri. 

Și totuși, în acest context de regândire a lumii, ce ar putea evidenția acest an omagial 2021? În primul rând, faptul că în cazul țării noastre vorbim de un număr însemnat de români care trăiesc în state din vecinătatea României (îndeosebi Republica Moldova, Ucraina, Ungaria și Serbia), în țările din Occidentul Europei, dar și pe continentul american sau chiar în Australia și în Japonia. Iar numărul de preoți și biserici (puse la dispoziție, închiriate sau cumpărate) este unul apropiat, chiar dacă nu suficient, de cerințele românilor ortodocși. În al doilea rând, ar putea arăta că indiferent de gradul de pregătire și de integrarea în societățile de tip occidental, românii se regăsesc cel mai firesc în biserici, iar acolo copiii, în cadrul școlii de duminică, pot învăța nu doar tradițiile românești, ci chiar și limba română, istoria țării noastre. Iar aici este necesară o paranteză. Nivelul de trai al românilor care locuiesc în afara României se poate încadra în aceleași tipare ca și în cazul celor care locuiesc în țară. Însă, în același timp, faptul că numărul de locașuri de cult din diaspora, închiriate sau cumpărate, pentru comunitățile de români ortodocși este unul însemnat arată că indiferent de țară, de gradul de secularizare al societății, românii își doresc să aibă o biserică la care să poată să meargă să se roage în limba lor nativă. Cu siguranță, există nuanțe. Nu toți românii care locuiesc în afara granițelor țării au același grad de religiozitate și aceeași raportare la valorile creștine. De aceea, un fapt poate fi considerat important: pastorația credincioșilor români din țară trebuie să ia în calcul posibilitatea ca aceștia să migreze, temporar sau definitiv, la un moment dat. La fel cum, în cazul diasporei, Biserica Ortodoxă poate avea în vedere faptul că unii români vor dori să se întoarcă în țară. În al treilea rând, ar putea arăta că pentru formarea viitorilor clerici trebuie luat în calcul și înființarea - acolo unde este cazul - unor facultăți de teologie ortodoxă sau, chiar, seminarii pentru ca pastorația românilor care locuiesc în afara granițelor țării să fie una cât mai completă.

Istoria recentă ne-a arătat slăbiciunile societății în care trăim, dar în același timp ne dă șansa unei reflecții. Iar Biserica Ortodoxă prin acest an omagial are dorința nu doar de a radiografia lumea în care am ajuns să trăim, ci, oarecum, să poată anticipa și lumea în care vom trăi, cu gândul că „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13, 8).