Război și pace

Cum se va numi cândva epoca tocmai încheiată pe 24 februarie anul acesta? Al doilea Interbelic? Părea că bătrânul continent (această veche denominație pare tare potrivită acum, când e atât de invocată nevoia de înțelepciune) și-a câștigat definitiv liniștea aproape centenară a păcii. Fără o confruntare majoră pe continent de la încheierea conflagrației mondiale, părea că pacea a intrat între drepturile fundamentale ale omului.

Când, sfidând rațiunea în valorile căreia suntem crescuți, dezastrul s-a aprins în chiar inima Europei. Pentru că Ucraina este acum inima Europei. Memoria răului trebuie să ajute la facerea binelui. Ținerea de minte a răului ar trebui să folosească doar pentru a nu-l mai repeta. ­Răul se repetă (de aceea a spus Hannah Arendt că se banalizează, și ăsta e răul răului), binele e mereu nou, proaspăt, trebuie făcut de fiecare dată ca în prima zi. Binele este paradisiac. Paradisul cotidian. Ne tot amintim, citim analize, despre circumstanțele care au dus la al Doilea Război Mondial. Și încercăm să le regăsim în evenimentele recente. Sunt asemănări, dar și mari ­deosebiri. Europa, lumea s-au schimbat, și-au schimbat valorile la care se închină. Omul e mult mai liber, formula lui antropologică pare că s-a schimbat, capacitatea lui de a procesa cantitatea enormă de informații cu care este bombardat cotidian pare deja mult depășită. Și iată că, brusc, noul război venit după pandemie ne întoarce cu violență spre fundamentele umanului. Și iată că, în ciuda celor care profețesc epoca transumanismului, adică văd în om ceva insuficient, dispensabil, de înlocuit cu o „natură pură” sau cu o barbarie tehnologică zombie, cataclismul ucrainian ne arată că esența umanului nu s-a schimbat. Că solidaritatea, compasiunea, valoarea morală absolută a semenului aflat în nevoie și care trebuie ajutat, puterea identității personale și etnice, pacea, jertfa de sine, idealurile transpersonale au rămas elemente de neînlocuit ale ființei noastre lăuntrice.

Mai toți se întreabă între ei, când se văd, ce va urma. E o nevoie enormă de speranță, oamenii crescuți în ideea păcii inalienabile au nevoie pentru a-și menține dreaptă ființa lăuntrică să creadă că tot coșmarul se va termina cât de repede. Te imploră implicit să le dai o speranță întrebându-te cât crezi că va dura. Parcă niciodată hidoșenia și absurdul inuman ale războiului nu au fost mai evidente. Mai este această poveste și despre responsabilitatea ideilor. A face din om o vietate ca oricare alta, o ființă dezarticulată care-și va putea în curând schimba organele trăind multicentenar, un cyborg cu puteri incredibile poate fi, sigur, o poveste scrisă sau ecranizată fascinant prin corespunderea cu unele structuri mitice originare din psihicul nostru. Dar punerea lor în „realitate” se face prin război. Ar trebui să luăm aminte la asta. La doctrinele care „îmbunătățesc” omul ucigându-l. Trăim halucinant o vertiginoasă recădere a noastră, evoluații, în primitivism. Războiul este descendența lui Cain, ucigașul de frate. Numele lui, după o etimologie populară, e legat de verbul a avea. De pretenția de a te crede Dumnezeu. Maladia tuturor tiranilor. Opusul ei este boarea, suflul, șoapta: Abel, fragilitatea păcii. E doar virtutea ­discernământului între cele două care ne trebuie în aceste vremuri de cumpănă.