Risipire și Unire

Perioada de pregătire dinaintea Postului Mare este una a anticipării și fixării scopului spiritual al nevoinței care urmează, punând în evidență în primele două duminici ale Triodului pildele de pocăință, metanoia, ale vameșului și fiului risipitor. În această a doua duminică, în fragmentul evanghelic citit la Dumnezeiasca Liturghie (Lc. 15, 11‑32) și textele Utreniei, accentul cade pe subtilele etape paradigmatice - vizând viața duhovnicească în general a omului - ale rupturii provocate de păcatul (de)căderii, iar apoi ale ridicării și revenirii în sine pentru a reface o unitate pierdută odinioară. Această dialectică a pierderii și regăsirii își are elementul de boltă al sintezei în reconcilierea finală. Însă această paradigmă nu funcționează doar la nivelul vieții duhovnicești a fiecărui om în parte, ci și pe alte paliere, și în primul rând pe un plan mai larg, al umanității întregi.

Pe un plan istoric mai restrâns, risipirea neamului omenesc, cel unu în Adam, în mai multe neamuri și limbi, în urma episodului legat de turnul Babel, devine comparabilă comportamentului fiului risipitor din parabola Mântuitorului: trăirea separației, a rupturii ființei (termenul grec al originalului Scripturii este ousia, care semnifică nu doar avere, ci și ființă) celei una și a împărțirii bunului esențial comun. Cu alte cuvinte, se petrece o pierdere inițială, în diferite chipuri, a unității prime, care este, totuși, într‑un final, restaurată sub o formă nouă și deplin în Hristos.

Aceeași paradigmă este aplicabilă și fiecărui neam în parte, a cărui unitate originară devine reperabilă istoric prin elemente de legătură ale neamului, cum ar fi: omogenitatea de seminție, structura organizatorică unitară, civilizația specifică, credința împărtășită laolaltă și limba comună. Iar zbuciumul risipirii în istorie poate înregistra variabile de dispersare, spargere și irosire a popoarelor, uneori până la pierdere și dispariție. Dar, prin regăsire de sine, ridicare și rezidire lăuntrică, înflorirea într‑o formă sau alta a fiecărui neam e o dovadă a refacerii unei unități primare proprii care, chiar dacă sub o altă formă sau parțială, în strânsă legătură cu restul omenirii, devine o icoană concretă a unimii umane primordiale.

Și neamul nostru românesc s‑a plămădit dintr‑o îngemănare inițială, a unor elemente separate, într‑un aluat al unității plămădit din drojdia credinței în Hristos. Acesta este sensul expresiei „poporul român s‑a născut creștin”: nu se poate vorbi despre un neam al românilor înainte de încreștinarea lor, iar fenomenul formării ca popor și încreștinarea s‑au petrecut simultan, chiar dacă treptat, nu la o dată anume. Apoi vitregia vremurilor a risipit și a ținut despărțiți pe români multe veacuri, până în ceasul trezirii lor, până la revenirea lor întru sine, nu lipsită de dramatism, petrecută în timp, mai întâi printr‑o Unire mică, în 1859, a Principatelor Moldovei și Ţării Românești, iar apoi într‑o Mare Unire, în 1918, a Principatelor cu Transilvania, în urma jertfelor, după model hristic, aduse de români în perioada premergătoare, a Primului Război Mondial și de independență. Doar după modelul lui Hristos, al jertfei sale și în unire cu El, adică cu trupul Său tainic care este Biserica de‑a lungul secolelor, și‑a putut regăsi și restabili poporul român unitatea în mod mai deplin și unitar, prin Marea Unire.