Roagă-te și lucrează!

A vorbi despre rugăciune nu poate fi doar rodul unei reflecții pe marginea unei teme, ca o secvență asumată pentru un timp, ci trebuie să vină dintr-o experiență duhovnicească autentică, un prilej de a aprofunda o realitate ­dinamică, esențială în viața Bisericii. Cu adevărat, izvoarele limpezi ale spiritualității creștine stau mărturie că nu poate exista viață creștină fără rugăciune, fără dialogul viu cu ­Dumnezeu. Chiar dacă astăzi omul se limitează uneori la o meditație de tip oriental, pe care o cultivă în locul rugăciunii, departe de spațiul Bisericii, căutarea duhovnicească sinceră îi va descoperi nevoia de rugăciune autentică, pentru a dobândi și a păstra sănătatea sufletului, felul potrivit în care ar trebui să trăim. Astfel, înțelegem că putem intra în dialog cu Dumnezeu pentru că El este viu, Părinte iubitor și milostiv, nu o idee pioasă și nici o energie undeva, departe în univers... Ne regăsim asemenea ucenicilor care cereau Mântuitorului: „Doamne, învață-ne să ne rugăm” (Luca 11, 1), fără să așteptăm o rețetă ce ar conduce inevitabil la formalism, ci tânjind după o simțire profundă, o stare firească de rugăciune, ca o respirație.

Este adevărat, viața nu curge mereu lin. Uneori sufletul caută mântuirea cu încredere și râvnă, cu multă pace și entuziasm, alteori se lasă prins în mrejele deznădejdii, prin împrăștiere și delăsare, uitând ținta. Prea mult parcă amânăm ucenicia la „școala rugăciunii”, cu șansa de a învăța să fim prezenți în tot ceea ce facem, de a avea conștiința că stăm înaintea lui Dumnezeu. Într-o lume grăbită, răgazul rugăciunii este socotit pierdere de timp și irosire de energie. Scepticii de serviciu se întreabă: ce ne oferă rugăciunea, ce poate ea produce? Dacă unii aleg să investească în lucruri, rugăciunea ne învață că viața stă în legătură cu Dumnezeu și la vreme bună, dar și în zbucium, în strigăt și suspin. Fiind „oglindă a sufletului”, rugăciunea ne descoperă adevărata cunoaștere de sine, printr-o regăsire în care inima omului caută spre înălțimi, iar ochii privesc în pământ, adică spre sine însuși. Fără experiența rugăciunii nu vom ști ce este smerenia, realizând că nu suntem măsura lucrurilor în această lume, și vom rata recunoștința și mulțumirea „pentru toate binefacerile știute și neștiute”.

Ca într-un loc privilegiat, în rugăciune ne privim cu sinceritate și ne descoperim așa cum suntem cu adevărat. Astfel, ca un principiu esențial: Spune-mi cum te rogi, ca să îți spun cine ești, de fapt! Astăzi, ca şi în vechime, părinții duhovnicești îndeamnă cu mult realism: „Roagă-te și lucrează!” Ordinea nu este întâmplătoare. Rugăciunea este pe primul loc, ca o temelie și o realitate ce structurează fiecare zi dăruită de Dumnezeu, pecetluind prin semnul crucii lucrarea omului. Așadar, după îndemnul Cuviosului Paisie Olaru, Marta trebuie să asculte pe Maria și, astfel, „nimeni nu va strica cetatea noastră”. Departe de noi gândul că rugăciunea este o povară sau ține doar de concentrarea omului, într-un efort personal. Duhul Sfânt este Cel care ne călăuzește și ne învață să ne rugăm, El este Cel care ne caută mai întâi. Iată de ce spiritualitatea nu este o zonă difuză, fără identitate și repere, la „hotarul de taină”. Rugăciunea Bisericii aduce întotdeauna echilibrul între rugăciunea personală și cea cultică. În slujbele Bisericii topim dorințele personale și ne inserăm într-o lucrare mai largă, a familiei creștine, simțind comuniunea și certitudinea experienței, cu pace lăuntrică și ­bucurie, încredere și sens în mijlocul suferinței.