Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Editorial România diasporei cea fărâmiţată

România diasporei cea fărâmiţată

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Editorial
Un articol de: Sergiu Ciocârlan - 11 Sep, 2022

Este istoria zbuciumată a României care a plecat de acasă. Mulți dintre ai noştri sunt în bejenie. I-a păsat cuiva? Ei au ieşit cuminţi la frontieră şi s-au îndreptat unde au văzut cu ochii. Au plecat în valuri, fiindcă în ţară n-a fost bine. Unii au plecat pe la începutul secolului trecut pentru o bucată de pâine, fiindcă la noi era sărăcie. Alţii s-au dus în Occident să scape de regimul politic criminal. Dar după ’90, când ni s-a spus că suntem liberi, de ce am ieşit la marginea ţării şi am plecat generaţii întregi fără să ne mai uităm în urmă?

La anumite răstimpuri, unii se întorc definitiv, aşa cum s-a întors părintele Sorin Paul Grecu († 6 ianuarie 2022) după ce şi-a încheiat misiunea pământească în România fărâmiţată ajunsă în Occident. Acolo i-a primit la sine pe toţi cei pe care societatea îi arunca la periferii, iar această iubire necondiţionată a atras o comunitate uriaşă şi felurită. Atât familii româneşti aşezate, dar şi ţigani, drogaţi, puşcăriaşi, oameni cu păcate grele, care veneau la scaunul de spovedanie, erau întâmpinaţi cu delicateţe sufletească. Toţi, consideraţi scursura societăţii, se refugiau la un părinte pe care-l simţeau al lor, care nu-i condamna, care-i aştepta cu răbdare, fără să-şi întoarcă faţa de la vreunul dintre ei. A stârnit nedumerirea multora cu această avalanşă de proscrişi, dar conştiinţa lui era limpede: „Hristos mă va întreba de ce nu i-am primit”. Şi-i primea în inima lui nobilă. Şi el a fost un proscris şi a trăit în mijlocul controverselor ucigaşe ale societăţii. Şi el s-a lovit în repetate rânduri de neînţelegerea oamenilor, a suferit stigmatul unei lumi care nu l-a considerat ca fiind al ei. Toată această experienţă a marginalizării a devenit mai apoi un argument pentru iubire necondiţionată faţă de tot omul.

România fărâmiţată, România din diaspora, nu poate supravieţui fără o astfel de jertfă. Iar jertfa se cere a fi continuă, fiindcă România fărâmiţată există şi are un sens profetic în istoria noastră. Se vor întoarce într-o zi. Când vor primi semn de la Dumnezeu, vor veni înapoi. Se vor strânge de prin pribegie şi se vor întoarce în valuri dintr-o Europă care se clatină din ce în ce mai ameninţător. Părintele Sorin Paul Grecu s-a întors printre primii, după trei decenii de misiune în România fărâmiţată. Mulţimilor de români care au venit la biserica din East Ham le-a propovăduit cuvântul viu al Evangheliei şi le-a predat istoria României mult ­pătimitoare a martirilor şi mărturisitorilor din temniţele comuniste. Le-a istorisit din propria experienţă, învăţându-i să nu fie laşi, trădători de neam, nepăsători la durerile Bisericii şi ale poporului român. Toate acele generaţii tinere emigrate în Marea Britanie au avut parte de un slujitor al Sfântului Altar care şi-a pus viaţa pentru aproapele şi de un patriot cu inimă neînfricată care le-a învăţat că România se clădeşte pe jertfă. Acolo, în East Ham, s-a făurit o mică Românie în jurul unui om, aşa cum este el descris în poemul lui Rudyard Kipling, pe care, deloc întâmplător, părintele Calciu i-l dăduse să-i fie călăuză în viaţă.

Unora poate că nu le pasă ce se-ntâmplă cu România ieşită în afara graniţelor, dar alţii chiar îşi dau viaţa pentru ea. Şi sunt multe mărturii că România fărâmiţată se coagulează şi rezistă prin astfel de oameni dârji, plini de nobleţe, gata să răscumpere cu sacrificiul lor istoria prezentă. Acolo România nu a pierit, ci, fărâme-fărâme, se tot strânge în comunităţi, tinzând dureros spre idealul ei de întregire şi spre momentul istoric al întoarcerii acasă.