Românii și maghiarii – două istorii și două destine

Relațiile dintre români și maghiari, de-a lungul secolelor, nu au fost deloc line, dar acest lucru s-a întâmplat aproape întotdeauna între vecini. Clasic este exemplul francezilor și germanilor, dar și al francezilor și englezilor, al sârbilor și bulgarilor, al sârbilor și albanezilor, al polonezilor și germanilor, al grecilor și turcilor. Relațiile dintre popoare se înfierbântă adesea nu din vina popoarelor în cauză, ci a unora dintre liderii lor, care urmăresc interese precise și antrenează în disputele lor comunități întregi, amăgite prea ușor de ­ademenitoare promisiuni, făcute prin lozinci ­gălăgioase. 

Dincolo de aceasta, însă, românii și maghiarii sunt două popoare foarte diferite, iar aceste diferențe, atenuate mult de lumea dinamică modernă și contemporană, erau mult mai evidente în trecut. Românii sunt un popor indo-european, vorbesc o limbă neolatină, fac parte dintr-o mare familie europeană și se consideră moștenitorii romanității orientale, pe când maghiarii sunt un popor uralo-altaic, vorbesc o limbă fino-ugrică, fac parte dintr-o familie central-asiatică și sunt înrudiți în Europa doar cu finlandezii și estonienii. Ungurii s-au creștinat prin voința unui conducător al lor, la anul 1000, pe când românii s-au creștinat de jos în sus, prin misionari, de fapt prin strămoșii lor romani și daco-romani, care au adus cuvântul Domnului (inițial în Dobrogea) din aproape în aproape, de la om la om, procesul luând amploare încă din secolele II-III d.Hr. Românii s-au aflat de timpuriu în sfera de oblăduire bizantină a Noii Rome și a Marii Biserici, pe când maghiarii s-au arondat ariei latine și ritului roman, adică Papalității. Românii s-au păstrat în proporție covârșitoare ortodocși, dar maghiarii, prin Reforma religioasă din secolul al XVIII-lea, au devenit, în măsură considerabilă, protestanți (mai ales calvini, dar și unitarieni). Ungurii au avut, începând cu a doua parte a Evului Mediu, un regat multinațional, care a cuprins teritorii și popoare eterogene (slovaci, ruteni, croați, sârbi, germani, români), pe când românii au avut mai multe nuclee statale – cnezate, voievodate, țări locale – care s-au coagulat treptat. Pe vremea când se forma statul național român unitar, regatul ungar se destrăma sub loviturile mișcărilor de emancipare națională a popoarelor. Naționalismul românesc (folosim noțiunea în sensul de sentiment al identității românești) emergent s-a format în spirit popular și țărănesc, pe când cel maghiar, în spirit elitist și nobiliar. Mai mult de jumătate dintre români au trăit secole la rând sub stăpâniri străine, tutelați de „domni” de altă „lege” (adică de altă credință și limbă), ceea ce a generat pentru mulți dintre ei o stare de supunere și de smerenie și chiar de umilință. Maghiarii, cu nobilimea lor numeroasă, au fost ori s-au socotit mereu stăpâni peste alte popoare și populații, dezvoltând în timp o mentalitate de orgoliu nemăsurat în raport cu sine și de dispreț în raport cu ceilalți. Aceste sentimente s-au dezvoltat și ca urmare a istoricelor dispute teritoriale maghiaro-române și, mai ales, din cauza discriminării multiseculare a românilor transilvăneni.

Epocile mai recente au atenuat substanțial deosebirile și confruntările. Căderea imperiilor și regatelor multinaționale din centrul, estul și sud-estul Europei, în paralel cu sincronizarea civilizației românești cu modelul occidental (dominant ca performanță în Europa și în lume), au dus la ștergerea multora dintre clișeele trecutului, dintre stereotipuri, dintre complexele de superioritate și de inferioritate. Acum un secol, însă, diferențele de abordare a viitorului națiunilor și a rolului popoarelor în viitor erau încă foarte diferite.

Românii, prin liderii lor politici, voiau un stat național unitar, bazat pe criteriul etnic, demografic, pe număr, pe majoritate și pe greutatea purtării sarcinilor publice, după dreptul neamurilor, recunoscut în plan interna­țio­nal, la autodeterminare, pe când maghiarii – tot prin glasul elitei lor de extracție no­bi­liară – visau la conservarea patrimoniului „Coroanei Sfântului Ștefan” pe temeiul dreptului istoric, al forței, al cuceririi cu sabia, al pretinsei superiorități de rasă, al rolului lor de „civilizatori ai Bazinului Carpatic”. Cum Europa de după Primul Război Mondial nu mai putea accepta astfel de argumente medievale, românii au obținut recunoaș­terea dreptului lor firesc la statul național unitar, ca și slovacii, ca și cehii, ca și croații, ca și polonezii. Pe acest fond de neputință și de neacceptare a realității, s-a produs gravul derapaj al creării, în 1919, la Budapesta, a „Republicii Sovietice Ungare”, condusă de Kun Béla, un bolșevic educat ideologic la Moscova. Acest regim, deși confruntat cu grave probleme de stabilitate internă și inter­națională, a găsit cu cale să amenințe România și să plănuiască preluarea Transilvaniei, care tocmai se unise cu Țara-mamă. În aceste condiții, Armata regală română a intervenit în țara vecină, a oprit amenințările, a răsturnat de la putere regimul bolșevic și a împiedicat înaintarea comunismului de tip sovietic spre centrul și vestul Europei. 

În cuvinte puține și simple, asta a fost tot ce s-a petrecut între România și Ungaria acum un secol, numai că întâmplările acelea aproape uitate, când opinca a învins sabia, au venit după secole de acumulări, de frământări și de confruntări. Azi, cel puțin aparent, ar fi multe condiții împlinite pentru ca raporturile româno-ungare să fie line și să privească spre viitor, spre un viitor comun european.