Rugăciunea ca privilegiu al creștinului

Puține practici religioase sunt percepute la nivel personal într-o perspectivă atât de variată precum rugăciunea. Pentru cel care se confruntă cu constrângerile familiale sau sociale, ea poate fi percepută ca o corvoadă. Pentru unii, primită drept ascultare de la duhovnici, rugăciunea poate reprezenta o îndatorire, adeseori înțeleasă greșit, prin reducerea ei la nivel legalist de act reparator, prin care forțăm iertarea din partea lui Dumnezeu a păcatelor noastre. Ea poate fi percepută și ca o obligație, asumată benevol odată cu statutul de credincios practicant. Pentru alții însă, ea se descoperă ca adevărată bucurie a vieții și fir roșu al existenței pământești. Dincolo de toate acestea, rugăciunea ca realitate a întâlnirii dintre om și Dumnezeu, dintre creatură și Creator, trebuie înțeleasă în primul rând ca privilegiu. Cine dintre noi nu s-ar simți bucuros să dobândească o audiență la o personalitate care a marcat omenirea... un gânditor sau un spor­tiv? Sau până unde ne-am duce pentru a ne întâlni cu scriitorul favorit, cu un om politic de marcă sau cu un inventator? Ce preț am plăti pentru a ne bucura de prezența nemijlocită a unui artist sau a unui președinte de stat? Și totuși... iată, Creatorul stă smerit la ușa creaturii și bate, iar bătaia Sa adeseori rămâne fără ecou în inimile noastre. De ce oare atunci când Îl avem la distanță față de noi de doar o rugăciune, Îl ignorăm, dar dacă am conștientiza ce pierdem, ne-am simți sufletul pustiit și viața un non-sens?

Parcurgând succint istoria noastră, concluzia care se desprinde este că omul valorizează de regulă ceea ce a pierdut. Adam primise Raiul cel bun foarte și, nepre­țuindu-l îndeajuns, a călcat porunca lui Dumnezeu. Poporul evreu, călăuzit de Moise și ajuns la malul Mării Roșii, regreta de-a dreptul ieșirea din Egiptul unde fusese asuprit patru secole (Ieș. 14, 11), iar împăratul David cerea cu stăruință înnoirea întru sine a duhului celui drept, după căderea în păcat (Ps. 50, 11). Pentru cei familiarizați mai puțin cu textul scripturistic, este poate mai la îndemână modul în care ne raportăm la sănătatea personală atunci când o avem sau o pierdem; sau la regretul care ne încearcă la plecarea celor apropiați din familia noastră, chiar dacă, avându-i, nu i-am prețuit.

Să nu ratăm acest moment al zilei în care încă se mai poate lucra! Să nu deznădăjduim de greutatea începutului sau de fuga minții în timpul rugăciunii, căci știm că puține cuvinte de pocăință au acoperit mulțime mare de greșeli atât vameșului, cât și tâlharului de pe cruce. Până mai este timp, până mai putem răscumpăra vremea, să ne silim a ne obișnui cu rugăciunea, a o îndrăgi și a o savura. Să o facem parte din viața noastră, știind că ea ne va ține departe de chinul cel veșnic. Psalmistul David, întrebând „În Iad cine Te va lăuda pe Tine?” (Ps. 6, 5), ne-a arătat dincolo de tăgadă că acela care și-a însușit rugăciunea și-a izbăvit sufletul. Să alergăm așadar și noi, cu picioare vesele, pe cărarea ce duce la Împărăția bunului nostru Împărat, aducând Aceluia ca prinos darul rugăciunii noastre. Să fim încredințați că El îl va primi, căci ne-a spus: „Voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (1 Petru 2, 9). Rugăciunea reprezintă Taina pe care în virtutea preoției universale fiecare are privilegiul de a o săvârși. Să ne silim a ne ridica la înălțimea chemării și să lucrăm talanții sădiți în noi cu atâta dărnicie.