Semințele credinței pe câmpul Postului Mare

Pentru lumea de azi, practica postului este asociată mai ales cu sfera restricțiilor și interdicțiilor la nivelul necesităților materiale, alimentare și biologice. Măsurile sanitare și sociale din perioada pandemiei, care s-au prelungit de-a lungul mai multor posturi creștine, ne-au amintit că e totuși mai bine să postești de voie decât de nevoie. Și au făcut pe mulți să înțeleagă mai profund cuvintele Sfântului Apostol Pavel în privința libertății noastre, aparent nelimitate: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (1 Corinteni 6, 12).

Timpul Postului Mare, călătoria către Ziua Învierii, ne descoperă nu doar dimensiunea restrictivă a ascezei, ci și șansa unor noi începuturi. Idealurile noastre, prăfuite de prea marea aplecare spre țărâna din care suntem și în care ne vom întoarce, pot prinde iarăși rădăcini sub ploile de primăvară ale credinței lucrătoare prin iubire. Încorsetați de grija pentru coșul zilnic, robotizați în comportamente rigide și mimetice în deșertul marilor aglomerații urbane, uităm că e timpul înnoirii, al luptelor duhovnicești. Ne aduc aminte etichetele din rafturile magazinelor de cartier și supermarketurilor: „Produs de post”. Și clopotele tânguioase ale bisericilor, care ne cheamă la priveghere, spovedanie și cuminecare.

Primăvara, în drumurile noastre către mănăstiri, mireasma rugăciunii ne deschide ochii şi vedem cerul înalt, câmpia ce se primenește în lumina soarelui; ne ascute auzul și ascultăm freamătul codrilor, tumultul izvoarelor de munte și cântecul păsărilor. Natura renaște la viață prin darurile sădite în adâncul ei de Creator, biruind acele intervenții ale oamenilor care înseamnă, de cele mai multe ori, dezechilibru și poluare.

Grădinile și lanurile noastre au nevoie de muncă și de dăruire. Ca să aducă roade, câmpiile au nevoie de curățire și arătură. Tot așa, sufletele noastre în Postul Mare au nevoie de rugăciune, căci Părinții au numit rugăciunea plugăria sufletului. Iertarea, postirea, înfrânarea de la rău sunt pregătiri pentru luminile pascale și ne ajută să ne lucrăm țărâna trupului cu mintea înălțată către cer; să biruim povara despre care ne spune Canonul Mare, într-un vers din cântarea a doua: „Întunecatu-mi-am frumusețea sufletului cu plăcerile poftelor; și cu totul, toată mintea țărână mi-am făcut-o”.

Câmpul curățat și primenit de lama plugului nu rămâne stingher, pentru că oamenii gospodari au pregătit semănatul, cu semințele cele mai bune din recolta anului trecut. Și pentru noi, vremea Postului Mare e anotimpul cel mai potrivit pentru însănătoșirea fizică și spirituală, dar și pentru cultivarea sufletului cu semințe duhovnicești din vistieria Duhului Sfânt: „Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Galateni 5, 22).

Chemarea lui Adam de a lucra grădina raiului a devenit, pentru tot neamul omenesc, dorul de a încununa pământul cu cerul, dor împlinit prin căutarea lui Adam cel Nou, Hristos cel înviat, prin părtășia roadelor duhovnicești. Toate aceste roade, adunate cu răbdare și iubire în gândurile, cuvintele și faptele noastre, sunt cea mai sigură agoniseală, la orice vârstă, oriunde am trăi în lume. Și chiar dincolo de hotarele acestei lumi ­trecătoare.