Sentimente tehnologice sau tehnologii sentimentale?

Zilele trecute mi-am schimbat calculatorul de la birou. Se învechise și a venit timpul ca să renunț la el, însă am salvat multe texte și imagini pe care le-am transferat în noul meu calculator. S-au adunat atâtea în țesătura miliardelor de biți, de la proiecte și idei, până la fapte de viață și întâmplări, povestiri mai vesele sau mai triste, boabe de nisip din oceanul lumii trecătoare. Tehnica, asociată cu sentimentalismul...

Mă despart de vechiul meu computer cu nostalgia celui care a locuit o perioadă într-o casă și, într-o bună zi, trebuie să o părăsească și să se mute în alt loc, într-o casă mai mare sau în liniștea Celui Nevăzut. În ultima vreme am lecturat mai multe cărți despre efectele nocive ale noilor tehnologii asupra sănătății noastre fizice și spirituale. Am încă pe masă cartea lui Jean-Claude Larchet, „Malades des nouveaux médias” (tradusă la noi cu titlul „Captivi în Internet”), și mă gândesc la paradoxurile civilizației. Cu doar câteva decenii în urmă, oamenii erau mândri de progresele industrializării și vedeau în mașini și roboți uneltele care să preia muncile grele, făcute în vechime de sclavi. Tehnica, asociată cu libertatea...

Acum, în efervescența debordantă a noilor tehnologii, suntem tot mai conștienți de dependența noastră față de noii dominatori - telefonul mobil, tableta sau laptopul, Internetul, tehnologia 5G. S-au inversat raporturile, suntem prizonierii libertății noastre creatoare. O dominație subtilă, cronofagă și risipitoare în cele ale clipei. Temerile merg atât de departe, încât sunt imaginate pseudo-religiozități transumaniste și scenarii de substituire a rasei umane chiar de către produsele propriei ei inteligențe. Tehnica, asociată cu sentimentul pierderii libertății și al autodistrugerii...

Șansa existenței noastre vine însă întotdeauna de Sus. Ca să găsim dreapta raportare la invențiile și inovațiile minții umane, inima trebuie să înțeleagă că în toate se află efort și binecuvântare de la Dumnezeu. Ca să nu cădem în păcatul idolatrizării mașinilor, ar trebui să regăsim fiorul cosmic al omului arhaic și familiaritatea spirituală cu uneltele sale care îl fac mai puternic (plugul, acul, barosul, carul, arcul și săgețile). Mașinile sunt ascultătoare, ele nu știu să mintă, execută cu precizie lucrări programate, sunt dependente de noi, ca să le alimentăm cu energie. Un monah pasionat de tehnică a programat computerul său astfel încât pe ecran să ruleze neîncetat rugăciunea isihastă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui  Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Nu ca să se roage prin procură, ci poate ca să pună artefactele din proximitatea lui într-un câmp haric special, generat de starea de rugăciune și recunoștință. Și rugăciunea din Molitfelnic, de binecuvântare a autovehiculelor, are acest rol - de „comunicare” între persoana umană și mașina pe care o folosește în activitățile curente.

Vindecarea noastră de temerile tehnologice și exorcizarea emoțiilor tehnorealiste trebuie să evite extremele: pe de o parte, idolatrizarea noilor tehnologii și considerarea lor ca generatoare ale unui simulacru de paradis terestru; de cealaltă parte, demonizarea lor în bloc și disprețul față de orice noutate tehnologică. Umanizarea tehnologiilor nu poate veni decât din înduhovnicirea oamenilor. Astfel, menținem echilibrul bun între tehnologiile sentimentale și sentimentele tehnologice.