Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat - păzirea poruncilor) Luca 18, 18-27 În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să
Sfântul Nicolae și biruința poporului lui Dumnezeu
Pe fondul crizei medicale pandemice actuale, s-a inflamat percepția unora dintre creștini cu privire la angrenarea într-un conflict cu forțe terestre mai mult sau mai puțin manifeste care urmăresc marginalizarea și suprimarea creștinismului. Victimizarea omite că ostilitatea la adresa creștinilor traversează întregul itinerar al Bisericii, începând cu Evanghelia și cu personajul său principal. Profețită chiar de Domnul lor - care aduce vestea cea bună a Împărăției lui Dumnezeu și inaugurează noul popor al lui Dumnezeu printr-o jertfă, la capătul unei execuții dictate prin forțarea legislației iudaice și romane (cf. In 18, 30-31; 19, 7, 12, 15) -, agresiunea are o altă natură față de cea imediată a fiecărui ev.
Printre altele, experiența postirii întru întâmpinarea Domnului reamintește tocmai situarea permanentă a creștinilor în toiul unui război duhovnicesc purtat nu „împotriva trupului și a sângelui”, ci a „stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății” (Ef 6, 12). Întregul arsenal care asigură biruința soldatului lui Hristos este consolidarea relației ferme cu Cel biruitor (Ef 6, 10). De la naștere până la punerea în mormânt, Mântuitorul a luat asupra Sa legăturile ucigătoare ale celui rău și viclean, care ține(a) umanitatea orientată exclusiv către cele trecătoare prin cambrarea și deformarea lăuntrică produsă de încremenirea în patimi (Lc 13, 11-13, 16), transferând asupra poporului Său de sfinți capacitatea de a lupta și de a birui cu armele Sale (Ef 6, 11, 13-17).
Sfântul Nicolae întrupează acest tip de înțelegere a parcursului beligerant al poporului lui Dumnezeu. Numele său (Nikolaos = popor biruitor) este legat inițial de convingerea primelor generații de creștini privind deznodământul luptei reprezentate de persecuții. Este „slujitor tainic al harului lui Dumnezeu”, împlinind Evanghelia prin filantropie discretă și mărturisire jertfelnică sau disponibilitate la martiriu, pregustată în perseverența ascetică. Ca un reflex la sacrificarea totală a proprietăților, ierarhul este gata să moară pentru Domnul și își pune viața pentru comunitatea sa în timpul persecuției lui Dioclețian. Preeminența și împlinirea date în ordine duhovnicească de umilință și de sărăcie îl fac model sau icoană a ceea ce suntem chemați să fim ca membri ai poporului lui Dumnezeu, în termenii predicii Mântuitorului (Lc 6, 20-26). Aici biruința noului popor al lui Dumnezeu constă în inversarea valorilor. Fericiți sau binecuvântați sunt săracii, flămânzii, cei care plâng, detestații, persecutații, umiliții și marginalizații sau exclușii pentru atașamentul la Hristos. Contrar obișnuințelor celor dedicați surplusului, consumului și puterii reflectate în stima de sine și imaginea publică asociate adulației sau lingușirii unanime, este propusă o revoluție axiologică pecetluită cu sângele Noului Legământ, vărsat de Domnul pe cruce spre înviere (Evr 13, 20).
La o distanță de aproape două milenii de la începutul acestei revoluții, raportarea intolerantă, chiar violentă, la creștinism este frecvent combătută (instituțional sau chiar în stradă) la adăpostul drepturilor omului. În condiții socio-politice ostile, legământul crucii copleșește orice jurisprudență, care poate inspira cel mult negocierea - de pe poziții de forță, de fapt, necreștine sau, dimpotrivă, de complicitate vinovată - unui statut mai degrabă compromițător decât salvator pentru creștinism. Însă nu este vorba despre subminarea autorității lumești (Evr 13, 17), ci despre continua întemeiere într-un mod de viață împărtășit de Dumnezeul păcii spre împlinirea voii Sale în fiecare membru al poporului său (Evr 13, 21). Acesta rămâne de regăsit pentru fiecare dintre noi, edificați de Sfântul Nicolae, cu riscul binecuvântat al biruinței garantate de sacrificiu...