Sinceritatea faţă de sine, anticameră a cămării lui Hristos

Ne supărăm când suntem minţiţi - şi ni se întâmplă adesea în timpurile dominate de comunicare. Tristeţea este mai adâncă atunci când cei care ne mint sunt dintre apropiaţii noştri. Suportăm parcă mai uşor violenţa verbală şi argumentările fanteziste decât minciuna, oricare ar fi învelişul în care aceasta este împachetată, prin mistificare sau omisiune. Nu ne animă aceleaşi sentimente când se schimbă rolurile. În situaţii extreme, suntem tentaţi să prezentăm deformat fapte, evenimente sau opinii. O ciudată stimă de sine şi o temerară supraevaluare a propriului IQ înlocuiesc adesea empatia, iubirea de aproapele. În clipele de liniște și de autoironie, constatăm de multe ori că, de fapt, ne mințim pe noi înșine.

Minciuna răzbate din dimineaţa istoriei neamului omenesc şi se află lângă pomul din mijlocul raiului: „Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu cunoscând binele şi răul” (Facerea 3, 5). Primii oameni, ispitiţi fiind de duhul cel rău, au încercat să mintă pe Dumnezeu. Au fost manipulați cu „fake news”-ul că pot ajunge asemenea Lui, fără El. Însă Dumnezeu nu poate fi minţit, pentru că El este Adevărul. Cei care îşi închipuie că o pot face se îndepărtează de Tatăl ceresc şi se apropie de ispititorul, „tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Pe scena acestei lumi trăim o permanentă confruntare între adevăr și minciună, între bine şi rău, între întuneric şi lumină.

Domnul Iisus Hristos a venit în lume ca să biruiască din interior răul care asediază natura noastră căzută. După botezul în apa Iordanului a postit 40 de zile în pustiul Carantaniei şi a învins tripla ispitire: „Pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii” (1 Ioan 2, 16). În fața acestei provocări, noi, oamenii de ieri şi de azi, suntem fragili, debusolați şi neputincioşi fără ajutorul Lui. De obicei, oamenii își folosesc imaginaţia şi inteligenţa pentru a găsi justificări „onorabile” în alunecările lor: viaţa este scurtă şi trebuie să o trăim din plin; prosperitatea mea este doar a mea; faima dobândită e prea mică în raport cu meritele personale. Aşa se scriu poveştile despre succesele vedetelor de mucava. Așa apar trădările în viaţa de familie, subminarea valorilor şi a ierarhiilor. Toate acestea adâncesc prăpăstii între prosperi şi lipsiţi. Se ajunge până la conflicte sociale şi la războaie între naţiuni.

În fiecare an, la începutul Postului Mare, Biserica ne pune înainte cuvintele Domnului din Predica de pe munte: îndemnuri calde şi simple la iertare, postire şi neagonisire. Suntem iarăși la început de drum. Fără zgomot, fără laude de sine, cu chipul luminat şi veşminte curate, spălate de lacrimile pocăinţei şi înmiresmate de puterea harului mântuitor, ca să putem gusta bucuria Învierii.

Dincolo de valurile acestei lumi, de adevăruri relative, scepticisme şi agnosticisme, sinceritatea față de noi înşine este poarta de intrare în cămara cerească a lui Hristos, prin Taina Sfintei Spovedanii.