Slava lui Dumnezeu și scuipatul oamenilor

Deschiderea către prezenţa lui Dumnezeu hrăneşte şi înviorează fiinţa noastră. De aceea, după ce se roagă sau participă la sfintele slujbe, omul simte că s-a mai întremat, că starea sa sufletească (şi chiar cea trupească) s-a schimbat în bine. Când nu ne „hrănim” cu prezența lui ­Dumnezeu, cu ceva tot ne hrănim, dar din cele create. Vedeta de pe scenă se hrăneşte din ovaţiile şi aplauzele spectatorilor. Fotbalistul, din încurajările tribunei. Posesorul unui cont de ­facebook adesea cade în ispita de a-și hrăni orgoliul cu câte un like, un share sau un comentariu elogios. „Hrana” aceasta care nu e Dumnezeu se mai numeşte, generic, şi slavă deşartă.

Domnul a spus: „Slavă de la oameni nu primesc” (Ioan 5, 41). Ca atare, nu de asta ne-a creat. Lui nu-i lipseşte nimic, nu are nevoie de nimic, cu atât mai puţin ca noi să-i dăm... slavă! Dar noi avem nevoie să-L slăvim, ca în felul acesta să ne împărtăşim de slava Sa, de harul Său. În acelaşi loc scripturistic, Mântuitorul ne spune: „Dar v-am cunoscut că n-aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu. Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi. Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (Ioan 5, 42-44).

Nevoia de slavă/har/energie necreată este una fundamentală pentru om. Aici e adevărata hrană. Când ne slăvim pe noi înşine, e ca un soi de autofagie. Când căutăm slava de la oameni, e un soi de canibalism spiritual. Numai când o primim de la Dumnezeu este îndumnezeire.

Dumnezeu a creat persoane care-i să fie parteneri egali în iubire, care să fie împreună creatori cu El. Noi îi spunem Stăpân şi ne facem robi ai Săi şi asta ne ajută să ne „aşezăm” ontologic corect, să ne asumăm condiția noastră. Căci din această postură, în mod paradoxal, putem deveni dumnezei, primind „împărăţia cea gătită pentru noi”. Ne facem pe noi înşine robi ca Dumnezeu să ne ridice la statutul de fii ai Săi. Toată această smerire, lepădare a noastră în faţa Domnului, ne vindecă de ispita de a căuta slava cea deșartă. Când ne smerim, suntem restauraţi, curăţiţi, îndreptaţi, luminaţi. Atunci putem primi slava ce ne îndumnezeieşte şi care se face, la rându-i, în „pântecele nostru”  (adică în centrul fiinţei noastre), „izvor de apă vie”  din care se adapă şi alţii. De aceea, simpla prezenţă a unui om cu viaţă sfântă îi poate inspira pe mulți și poate atinge multe inimi spre pocăință.

Domnul nu a primit „slavă de la oameni” (Ioan 5, 41), dar totuşi ceva a primit de la ei: a primit să fie pălmuit, bătut, scuipat, răstignit. Inspirat din această smerenie a Mântuitorului e și acest cuvânt plin de înțelepciune: „Nu faptul că eşti scuipat e o problemă, ci în ce stare te găseşte acel scuipat. Dacă scuipi peste o figurină de lut, când dai să ştergi scuipatul vei produce noroi. Dacă scuipatul cade peste un obiect de aur, când îl ştergi nu faci decât să dai şi mai multă strălucire acestui metal preţios. Încât problema nu e că eşti scuipat de lume, ci cum te găseşte scuipatul: de lut sau de aur?”. E un cuvânt atât de mângâietor pentru creștinul de azi, supus unui număr crescând de umilințe publice. Și nu putem să nu ne gândim că poate prea am căutat, de-a lungul ultimilor trei decenii, slavă de la oameni de am ajuns să ne învrednicim de scuipatul lor. Iată, acum, prilej de a pune început bun.