Știință și conștiință sau despre unitatea cunoașterii

Pentru omul arhaic, cunoașterea naturii și a tainelor lumii înconjurătoare era strâns legată de relația sa cu Creatorul a toate, având un caracter unitar și unificator între contemplație și acțiune, între simţul interior şi experienţele din lume.

Odată cu diviziunea muncii și stratificarea socială, s-a produs și o diviziune a domeniilor de raportare la real, prin religie, știință și artă. Totuși, acestea nu puteau funcționa decât ­împreună: ca într-un tablou renascentist, prima arată către cer, a doua către pământ, iar cea de-a treia alcătuiește cadrul care le ține laolaltă. De la anticele trivium și quadrivium, domeniile cunoașterii s-au specializat, în timp, pe porțiuni tot mai restrânse de analiză și investigare. Savanții de azi știu tot mai multe despre fragmente de realitate cercetate în detaliu, însă cuprinderea într-o viziune integratoare devine tot mai amenințată de relativism. În același timp, știința fără conștiință poate conduce la derapaje insurmontabile.

Din perspectivă religioasă, cheia de boltă se susține pe taina voii lui Dumnezeu, descoperită „spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăși unite în Hristos, cele din ceruri și cele de pe pământ - toate întru El” (Efeseni 1, 10). Dinspre fizica modernă, abstractizată în formule matematice și legi pe care doar o elită științifică le poate cuprinde cu gândirea, vine și afirmația de o dezarmantă simplitate a lui Albert Einstein: „Știința fără religie este șchioapă, religia fără știință este oarbă”. Oricum ar fi interpretată această cugetare din „Cum văd eu lumea”, ea presupune o nevoie reciprocă și aduce aminte de o parabolă din povestirile populare de altădată: orbul și ologul care își suplinesc unul altuia neputințele pentru a putea trăi.

Motivul apare, încărcat de simboluri privind drama omului modern, și în romanul lui Vasile Voiculescu, „Zahei Orbul”. Pierderea luminii fizice a ochilor, decuplarea de universul vizibil, dezlănțuie căutarea interioară a luminii mai presus de fire. Zahei cugetă: „Doftorii zic că de aia am orbit, fiindcă de bătrânețe mi s-au făcut pietre în apele din fundul ochilor. Eu zic că mi s-au împietrit ochii de câte rele am văzut. Și-a făcut Dumnezeu pomană cu mine ca să mă ierte de vederea nelegiuirilor. Dar tot le simt. Uite, așa cum simt pământul cu bățul”.

Avem nevoie de transcendență și de lumina credinței, ca să putem înțelege frământările și suferințele oamenilor. Ne-ar trebui mai multă încredere și mai multă speranță, ca să înțelegem că știința fără conștiință este nedeplină. Într-un capitol final adăugat la volumul 4 din „Istoria credințelor și ideilor religioase” al lui Mircea Eliade (Polirom, 2007), Richard Schaeffler lansa o provocare: „Ar merita să verificăm dacă împletirea creativității religioase cu cultura seculară, caracteristică pentru Europa modernă, conține șansa specială ca, în dialogul cu alte culturi și religii, să fie scos la lumină faptul că religia ca și cultura nu sunt ferite de malformații decât dacă se înțeleg pe sine ca expresii ale unor astfel de postulate ale speranței, a căror ­împlinire depășește puterea omenească” (p. 441).

Ieșirea omenirii din actuala pandemie va constitui, probabil, o piatră de încercare și o experiență edificatoare în acest sens.