Taina cruciformă a vocației pascale

De mii de ani încoace, oamenii se nasc și mor. Timpul vieții ne e scurt, șaptezeci sau optzeci de ani după cuvântul Psalmistului, puțin peste speranța medie de viață din Uniunea Europeană. Doar rareori cineva trece de centenar. Asimilăm și dezasimilăm, în timpul vieții noastre pământești, câteva zeci de tone de mâncare și băutură, parcurgem mii de ­kilometri în drumurile noastre spre succes, ne construim cetăți și idealuri mobile în căutarea fericirii. Uneori, prin mintea străbătută de gânduri și imagini, ne revin însă ­dileme ale celor de demult: cine suntem? de unde venim? încotro mergem? În fond, oamenii sunt întrebările pe care și le pune universul în expansiune...

Însuși Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, în căutarea omului care a uitat de Dumnezeu, întreabă: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37). Sub forme și ecouri mai clare sau mai difuze, întrebarea apare, la un moment dat, pe căile vieții fiecăruia dintre oamenii trăitori pe pământ: între a fi și a avea, a primi și a da.

Pelerini pe pământ în curgerea clepsidrei biologice, avem libertatea să răspundem la întrebare prin asumarea deplină a crucii, să evităm pentru o vreme un răspuns frontal sau să recurgem la argheziana duhovnicie: „Am fugit de pe Cruce. Ia-mă-n brațe și ascunde-mă bine”. Drumul vieții poate fi un urcuș pe munte, o rătăcire prin pustie, o căutare a firului prin labirint, un zbor de vultur peste genune sau o avântare pe marea vieții în furtună către tărâmuri neștiute.

Pe calea către Înviere, Biserica ne propune drumul filocalic luminat de Sfânta Cruce. Peregrinăm cu foamea și setea de mântuire a sfinților apărători ai icoanelor, cu părinții isihaști și cuvioșii alpiniști ai Duhului Sfânt care ocrotesc duminicile Postului Mare. Candela idealului monastic bizantin rămâne în Ortodoxie reper spiritual în urcușul pascal. Patriarhul Iacov din vechime a văzut la Betel scara de la pământ la cer pe care urcă și coboară îngerii Domnului. Sfântul Ioan Scărarul ne descrie fiecare treaptă a despătimirii, iluminării și desăvârșirii în iubirea Preasfintei Treimi, învierea sufletului înainte de învierea trupului.

Trăim într-o cultură a Duhului care ne spune că sensul vieții este cruciform. O exprimă în mod deslușit Sfântul Maxim Mărturisitorul în capetele despre cunoștința de Dumnezeu: „Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine înțelesul tuturor ghiciturilor și tipurilor din Scriptură și știința tuturor făpturilor văzute și cugetate. Căci cel ce a cunoscut taina crucii și a mormântului a înțeles rațiunile celor mai înainte spuse; iar cel ce a cunoscut înțelesul tainic al învierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate de mai înainte”.

Făptura creată nu are decât două variante de răspuns și este chemată să aleagă între a se aduce jertfă de bunăvoie lui Dumnezeu, după modelul cristic al răstignirii și trecerii prin moarte, sau cel al pierderii de sine în moartea păcatului. Cu Hristos, moartea ne trece prin înviere spre viața veșnică. Fără Hristos, moartea se face spre moarte veșnică.