Taina libertății

La finalul anului 2019 se vor împlini trei decenii de la căderea comunismului în majoritatea țărilor ­Europei de Est. Momentul va fi marcat, ca și acum 25 sau 15 ani în urmă, în felurite moduri.

Majoritatea celor care se raportează la implozia dictaturii proletariatului au impresia că enunțul „scăpării” de totalitarism și „reinstaurării” democrației este suficient, că poate sintetiza procese istorice, mentale și sociale complexe. În primul rând, așa cum instaurarea comunismului a durat câțiva ani, s-a consumat pe o multitudine de paliere, la temperaturi și în grade diferite - de la schimbarea numelor de străzi la noile manuale de școală și de la lichidarea fizică a elitei la apariția unor noi tipologii umane -, nici îndepărtarea lui nu s-a realizat decât în timp. Faptul că îi spunem tranziție nu ne scutește de întrebări și nici nu ne răspunde la ele. Tranziția nu are noimă dacă nu știi de unde vii și încotro mergi.

În al doilea rând, însăși calitatea libertății de după teroare este alta. Milioanele de ani de detenție politică, fluviile de lacrimi ale celor închiși sau ale rudelor, rugăciunile și gesturile umane în plin experiment al dezumanizării, solidaritatea, actele necunoscute de eroism, cultivarea firescului în epoca nefirescului, a sensibilității în prezența brutalității - toate acestea dau o altă calitate, dincolo de litera legii, libertății. O fundamentează la o adâncime la care se întâlnesc firele nevăzute ale istoriei de la suprafață. Fără a cultiva un excepționalism răsăritean, omul trecut prin comunism și care a rămas teafăr sau a transmis mai departe teferitatea celor din jur are o trăire de alt fel a libertății. O iubește pe dinlăuntru, tocmai că i-a fost refuzată o vreme în afară.

În al treilea rând, deceniile trecute ne dau măsura distanței dintre momentul istoric și cei născuți după aceea. Pentru majoritatea dintre ei, comunismul este un capitol din cartea de istorie, bucuriile libertății de acum fiind banale, fără să își pună problema că nu sunt daruri de la sine înțelese. Experiența libertății trăite lăuntric în mijlocul terorii este greu de tradus, explicat și transmis. Născuți mai târziu și fără acest fundament sacrificial al libertății, riscăm să trăim o libertate săracă, lipsită de palpit, uscată, redusă la forme.

Experiența din perioada comunismului, o bună parte fixată între timp în scris sau pe peliculă, reprezintă de aceea un rezervor din care ar merita hrănită libertatea nedusă până la capăt a celor de azi.

În fine, pe măsură ce ne adâncim în tema libertății, realizăm câte necunoscute o guvernează, ce lanț de biografii, de regulă ignorate, s-a derulat în timp și spațiu pentru ca ea să ajungă la mine sau la tine. Asemeni succesiunii apostolice, libertatea a ajuns și la noi, dar a fost trăită de alții în avans, inclusiv în formele paradoxale ale absenței acesteia. Faptul de a nu fi în situația de a suferi pentru ea nu trebuie să ne inducă vinovăție. Este, repet, o chestiune de calitate interioară a libertății. Știind ce înseamnă libertatea prin ochii altora, ajungi să o prețuiești mai mult, să o vezi ca pe o taină, pe care o descoperi trăind-o, practicând-o în cunoștință de cauză. Christianus sum: iată prima declarație de libertate fundamentată spiritual de actualitate neștirbită.