Teologie și știință: Mântuirea ca psihoterapie

Anul omagial al pastoraţiei și îngrijirii bolnavilor ne îndeamnă să ne aplecăm asupra legăturii dintre teologie și psihologie: mântuirea văzută ca psihoterapie. Veți spune: Sigur, este evident că mântuirea, ca proces fundamental al restaurării omului din căderea în păcat, este cea mai înaltă formă de psihoterapie. Așa și este, fără discuții. Și atunci, ce e nou?!

Surpriza vine acum: psihoterapia, ca ramură a psihologiei, are rădăcini în teologie. Mai precis, în soteriologie, unde ideea centrală este că omul, pentru a se îndumnezei prin har, trebuie să se vindece de păcat. Mai mult, în psihoterapia ortodoxă se afirmă că păcatul, înțeles ca o ratare a întâlnirii omului cu virtutea, stă la baza tulburărilor din viața personală, tulburări ce pot îmbrăca și aspecte psihologice și chiar psihiatrice.

Dar ce nevoie avem de această abordare?, ar putea întreba cineva. Pentru un credincios, mai ales dacă este și teolog, psihologia este parte firească a existenței ființei umane, câtă vreme sufletul conține toate acele mecanisme psihologice descrise în psihologie. Ca urmare, teologul nu se opune psihologiei, dar nici nu-i exagerează importanța, transformând-o eronat în instrument al individualismului secularizat de astăzi, care crede că te poți mântui și fără Dumnezeu.

Abordarea poate folosi însă celor care, fiind pe calea credinței, încă mai caută dovezi științifice. Psihoterapia, prin rădăcinile ei, aduce acestor oameni o adevărată terapie: le demonstrează științific că Dumnezeu există, vindecându-i de îndoială. Să recunoaștem: uneori, în confuzia dezbaterilor dintre știință și religie, mai apare câte o voce care vrea „dovezi științifice” ale divinității, spiritualității  etc. Or, asta este îndoială. Credința dovedită științific nu mai este credință, ci devine realitate observabilă, măsurabilă, tangibilă. Una este să vrei argumente raționale pentru credință, dar mi se pare nepotrivit să cauți dovezi ale credinței prin observații științifice.

Și totuși, pentru a-i ajuta însă și a le arăta că Dumnezeu este și Dumnezeul științei, vom folosi acest argument: faptul că Dumnezeu există se poate dovedi chiar și științific, prin eficacitatea tehnicilor de psihoterapie. Căci dacă tehnicile psihoterapeutice, dovedite științific, reușesc terapii ale sufletului, atunci putem spune cu oarecare „neînțelepciune” paulină că și teologia însăși, din care se extrag tehnicile terapeutice, are o bază științifică.

Poate părea bizar acest argument, deoarece știm bine că teologia nu are nevoie de așa ceva. Dar unii au. Și atunci, făcându-ne tuturor toate, să arătăm acestor suflete că știința „confirmă” spiritualitatea, pentru a-i câștiga pe unii.

Prima revelație pe această temă am avut-o când am parcurs un curs al prof. univ. dr. Tudora Sima, intitulat „Dimensiunea spirituală a sănătății și a bolii”. Acolo scria: „Caracteristica fundamentală a derapajului existențial este un «setting» din care «se iese» fără să se știe direcția. (...) Sănătatea postulează elemente de moralitate, un sistem de valori care angajează o anumită morală și metafizică”. Brusc mi-am amintit din Psalmi: „Zis-a cel nebun întru inima sa: «Nu este Dumnezeu!»”. Iată, e dovedit științific: păcatul, înțeles ca o ratare a atingerii unor virtuți, poate duce chiar și la alterarea sănătății mintale.