Testarea prezenței lui Dumnezeu în viața noastră

Creat din dragostea desăvârșită, omul este „după chipul lui Dumnezeu”, așezat în cea mai mare intimitate cu dumnezeirea. Existența lui Dumnezeu era înțeleasă de omul paradisiac ca experiență a întâlnirii cu El. După căderea în păcat, omul testează prezența divinității prin semne, fie că este vorba despre semnul fumului care se ridică sau nu din jertfa de pe Altar spre cer, în timpul fraților Cain și Abel, fie că este vorba despre semnul curcubeului, al legământului dintre om și Dumnezeu, după potop, sau despre tăierea împrejur, ca semn al alegerii, ca să ne oprim doar la câteva repere din cartea Facerea, reprezentative pentru Scriptura Vechiului Testament.

Semnul pe care îl cere dreptul judecător Ghedeon - pe care Biserica îl pomenește astăzi, 26 septembrie - constituie o evidentă testare a prezenței lui Dumnezeu în conflictul contra madianiților: în zorii zilei să cadă roua doar pe lâna oilor tunse de el și deloc altundeva pe pământ. Iar dacă s-a întâmplat ­întocmai așa, Ghedeon probează pe Dumnezeu (Jud 6, 39) ­cerându-i contrariul: roua să cadă pe pământ, iar lâna să rămână uscată. Și „a făcut așa Dumnezeu” (v. 40). Dovada este imediată, concretă, neechivocă! Și totuși Ghedeon vine la război cu o armată numeroasă, de 22.000 de soldați, pe care Cel care luptă pentru Israel o reduce la 300, pentru ca Israel să nu se mândrească (Jud 7, 2).

Fie că e făcută ca hobby sau pentru asigurarea hranei, pescuirea este o testare a apei. Nu vezi prea mult dincolo de luciul apei. Nu știi dacă ai în față un adânc plin sau unul gol. În cel mai fericit caz, pluta este cea care îți dă semne că există ceva la celălalt capăt. Lecturând din nou textul Evangheliei din duminica de astăzi, înțelegem că pentru niște pescari de profesie, așa cum erau Sfinții Apostoli, să trudești o noapte întreagă și să nu prinzi nimic nu era doar o dezamăgire, ci și o confirmare a golului, o adeverire a lui „astăzi nu se poate”. Și când neîncrederea e mai mare, Hristos Domnul, un alt fel de pescar, care folosește corabia aparent impropriu, pentru a învăța mulțimile, le cere să arunce mrejele la adânc. Asemenea judecătorului Ghedeon, Simon-Petru, după atâtea alte semne minunate ale Învățătorului, îi răspunde cu o oarecare ironie: „Toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele” (Lc 5, 5). Și, din nou, este evident că nu experiența Apostolilor sau puterea corabiei și a mrejelor a schimbat rezultatul, ci pescuirea minunată a ­Pescarului Dumnezeu.

În viaţa cotidiană cerem în rugăciunile pe care le înălțăm la Dumnezeu sănătate, spor și ajutor, material și duhovnicesc. Însă de multe ori, testând cerul rourărilor divine și primind răspunsul atotmilostivirii lui Dumnezeu, credem, autosuficient, că tot ceea ce avem am dobândit numai prin eforturile personale. Alteori, bâjbâind în întunericul nopții păcatelor, testăm cu aceeași încredere oarbă în sinele egolatru adâncurile goale ale existenței desacralizate. Căutările noastre, pline de ­încredere în sine, dar adesea lipsite de credință în El, primesc necontenit răspunsul minunat al Domnului. Iar când rugăciunea noastră este împlinită, ce vom face? Oare vom zice: „Mâna mea m-a izbăvit!” (Jud 7, 2), sau vom cunoaște semnele lui Dumnezeu și vom recunoaște neputința noastră (Lc 5, 6), ce vine din neascultare?