Timp și rugăciune

În foarte de sus inspirata formulare a părintelui Dumitru Stăniloae, timpul este intervalul între ­chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului ­(Dogmatica 1). Dar el poate fi privit și invers, în celălalt sens. Ca interval între chemarea omului și răspunsul lui Dumnezeu. E în fond același timp, personalizat prin comunicare. În prima exprimare, el este un timp ascensional, izbăvitor, al omului care urcă spre Dumnezeu pe firul acelei chemări. În cea de-a doua, el este un timp chenotic, pogorâtor, dar tot cu bătaie spre eshaton. Un timp al prezenței direct simțite a lucrării lui Dumnezeu, chemat în ajutor, în această lume. Este un timp-parcurs, un timp de parcurs, străbătut de rugăciunile creștinului (dar, la o privire mai profundă, de ale oricărui om firesc) într-un sens, iar în celălalt sens de harul dumnezeiesc tămăduitor (spiritual și trupește, deopotrivă). Suntem mereu la un capăt de drum, drumul care duce de la noi la Dumnezeu, încercând să-l scurtăm întru apropiere. Așteptăm mereu (adesea cu pripită nerăbdare) ca El să ne asculte, să vină, să se implice, să ne ajute, să ne slujească, să ne scoată din necazuri.

„Rugați-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17), sună în veac îndemnul Apostolului Pavel. El vine în prelungirea cuvântului lui Hristos: „Privegheaţi, dar, în toată vremea, rugându-vă”  (Luca 21, 36). Pentru a se împlini, rugăciunea cere o stare de veghe, o încordare a ființei întru concentrarea atenției. În vederea acestei permanențe întru rugăciune, Părinții recomandă însușirea pe cât se poate a Rugăciunii lui Iisus (a inimii, a minții), care este legată și de respirație, așadar de ritmul biologic. Dar aceasta rămâne aproape exclusiv o lucrare isihastă. Cel care o practică are nevoie de multă liniște întru liniștirea ființei. Ceea ce este aproape imposibil pentru creștinul din lume, inclusiv pentru sacerdotul din lumea de astăzi. Vuietul lumii, cu toate perturbările lui nocive, este mare și necontenit. Cei mai silitori o vor practica totuși, chiar dacă cu destule intermitențe. Dar este de reținut acest ideal de împletire a spiritualului cu trupescul, întru reciprocă susținere: rugăciunea ca respirație, respirația ca rugăciune, încât să ai prezența lui Hristos în tot momentul.

Când mă aflam în preajma părintelui Dumitru Stăniloae, parcă nu mi-l imaginam așezat la icoane și făcându-și rugăciunile de dimineață sau de seară, conform rânduielilor prevăzute de Ceaslov. Nici nu știu dacă avea Rugăciunea lui Iisus, însușită cu vreuna dintre metodele recomandate de Sfinții Părinți filocalici, pe care el i-a tradus atât de asiduu, cu atâta dăruire și înțelegere. Dar aveam acut sentimentul că este mereu în convorbire intimă firească cu Dumnezeu. Cu fiecare comunicare verbală sau gestuală, chiar și cu cele mai simple și mai banale, pe care le presupune viața de zi cu zi. Că fiecare respirație a sa era făcută cu inspirație de la Duhul Sfânt și cu iubire de Dumnezeu, cu gândul slăvirii Lui, în fel și chip. Așadar, mi se părea că se află într-o continuă stare de rugăciune, de o manieră non-formală, să zicem. Hristos locuia toată ființa părintelui! Și răzbea din el până la noi cu o evidență-prezență incredibilă.