Trei raportări la „dualismul” creștin

Sunt unii care ne spun că dualismul creștin, teorie unde lumea și istoria ei sunt scena confruntării între bine și rău, este o viziune care „limitează”. Și pentru a se dez-limita ei încearcă să „reformeze” acest dualism. Trei sunt abordările principale ale acestor reformatori contemporani. 

Prima din ele decretează: „Nu există răul – există doar binele”. Răspunsul care demontează rapid această teză este simplu: uitați-vă un pic în jur. Dacă vi se pare că violarea și uciderea unor minore (vezi cazul Caracal), detonările unor teroriști în mulțime și masacrarea a sute de oameni nevinovați sau toate dictaturile fasciste sau comuniste ale secolului XX nu sunt manifestări directe și evidente ale răului, atunci probabil că cei în cauză suferă de o formă gravă de miopie sufletească. 

A doua direcție anunță: „Nu există binele – există doar răul”. Este abordarea din seria „Game of Thrones”, sau din filmul „Jocker” care rulează acum pe ecrane. Este, de asemenea, abordarea unei mari părți a literaturii moderne (cu câteva excepții notabile, precum Dostoievski). André Gide spunea chiar că nu se pot scrie romane bune despre personaje bune sau gesturi frumoase – literatura de calitate descrie, în mod obligatoriu, răul. Seria „Game of Thrones” ne prezintă o lungă suită de personaje din care, până la urmă, nu putem alege nici măcar un singur personaj pozitiv. Și aceștia suferă de strabism spiritual – deși binele nu e, poate, așa evident în vremurile noastre tulburi; dacă știi să îl cauți, îl vei găsi pretutindeni în jurul tău, camuflat, adesea, în forme smerite și discrete. 

Ultima opțiune e cea care exclude ambii poli, relativizând la maximum termenii: „Nu există nici binele, nici răul – există un spectru larg între bine și rău, cu multe tipuri de «bine» și de «rău»~. Aceasta este abordarea laxă, care încearcă să „flexibilizeze” reperele morale, abordare care sfârșește, până la urmă, prin a aboli orice fel de distincție între bine și rău. Filosofia care se ascunde în spatele ei este una nihilistă – o găsim plenar în discursurile ideologiilor extremiste, ale fascismului și bolșevismului. Ideologii care revin azi în forță și care se deghizează sub diverse cosmetizări „tehnocrate” și „liberale”. 

Și dacă tot a venit vorba despre „dualism” – creștinismul nu este de fapt „dualist” în sensul în care cred acești reformatori; cei care acuză „dualismul” creștin dau dovadă de foarte multă ignoranță. Dualiste sunt religiile orientale, yin-yang; dualist este bogomilismul (o erezie apărută în Balcani), unde „fârtatul” și „nefârtatul” au o contribuție egală la construirea lumii: binele nu poate să construiască fără intervenția și contribuția creativă a răului. În creștinism, răul nu este „creativ” – este pur distructiv; este un bine pervertit, sau o căutare de anihilare a binelui; „duhurile răutății” sunt mânate de invidie și ură, iar diavolul este „ucigaș, tatăl minciunii și ucigaș de oameni dintru început”. În sfârșit, principala contrapondere a lui Lucifer/a diavolului în creștinism nu o reprezintă nicidecum Dumnezeu. Principala contrapondere a lui Lucifer este tot o creatură, la fel ca Lucifer – cineva care s-a luptat și l-a și învins pe diavol. Principala contrapondere a diavolului, în creștinism, o reprezintă un arhanghel - și anume Arhanghelul Mihail. 
Prima abordare a acestor reformatori ține de un soi de idealism utopic, cea de-a doua și cea de-a treia sunt specifice relativismului moral și anarhismului. Toate trei țin, până la urmă, de scepticism. Cei mai mulți reformatori contemporani nu sunt altceva decât sceptici precum niște hăuri fără de fund. Ei demolează sau cred că demolează instituții și distincții elementare, însă nu au nici o bază solidă pe care să reconstruiască ceva. Și este bine să știe că există lucruri pe care pur și simplu nu au cum să le „reformeze”.