Trupul uman, între transfigurare și consum grăbit

Standardizarea și uniformizarea din societatea postindustrială au produs efecte lente, dar apăsate, în țesătura mentalului colectiv și asupra modalităților comune de înțelegere a umanului. Viziunea dihotomică tradițională suflet-trup și conștiința omului religios asupra legăturii dintre transcendent și imanent sunt estompate de dominația imaginii mediatice și de certitudinile brute ale materialității.

Fascinația tehnologiilor îi face pe oameni să reacționeze mașinal, tehnicizat, și în sfera relațiilor interpersonale: zâmbim prin recurs la emoticoane, cu politețe indiferentă răspundem prin șabloane, imităm până la ridicol mode vestimentare și modele de comportament livrate de case de producție celebre, de preferabil din import. Diversitatea ofertelor se extinde de la coșul zilnic de mâncare și băutură către o grijă exclusivă pentru trup. Confundăm adesea iubirea cu plăcerea, trupul este ­suprasolicitat, iar sufletul uitat.

Și totuși sunt zile când oamenii înțeleg în chip deslușit și simplu că nu orice avânturi progresiste sunt neapărat geniale și că nu orice tradiție este retrogradă și trebuie abandonată. Frumusețea vieții sociale rezidă chiar în căutarea acelui echilibru înțelept între trecut și viitor, care ne face să trăim responsabil prezentul, cu demnitate și bucurie, ca niște persoane, nu doar ca indivizi însingurați în mulțime.

În fiecare toamnă, hramurile de la Iași și de la București adună zeci de mii de oameni în bucuria comuniunii de credință și de venerare a moaștelor sfinților ocrotitori, Sfânta Cuvioasă Parascheva și Sfântul Dimitrie cel Nou. Materialitatea înduhovnicită a sfintelor relicve, trupuri sfințite prin rugăciune și nevoință, cinstite cu evlavie de poporul dreptcredincios, este ea însăși un miracol, un dar divin al nestricăciunii și o arvună a veșniciei.

Cântat ca un refren al sărbătorii, de cler și credincioși, ­troparul cuvioșilor ne amintește tuturor, cu dumnezeiască ­simplitate, despre „partea cea bună”, prioritatea sufletului față de trup. Fără să uite cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care spune că „trupul este templu al Duhului Sfânt”, Părinții pustiei ne avertizează că trupul este slugă bună, dar stăpân rău. Atunci când puterile sufletești sunt subjugate în totalitate trupului, omul pierde busola sensului vieții sale pe pământ și este amenințat de boldul deznădejdii. Sau, după diagnosticul Sfântului Antonie cel Mare, începătorul vieții călugărești: „Sufletul coborându-se în trup, îndată se întunecă de întristare și de plăcere și se pierde. Întristarea și plăcerea sunt ca niște tumori ale trupului. Dar mintea iubitoare de Dumnezeu, ­lucrând ­împotrivă, întristează trupul și mântuiește sufletul, ca doctorul care taie și arde trupul” (Învățătură despre viața morală, cap. 95).

Ethosul ascetic inspirat de Evanghelie propune o valorizare a trupului prin transfigurare în lumina Învierii lui Hristos, prin harul Duhului Sfânt. Abundentă în rețete pentru fericire imediată și succes material, societatea noastră postmodernă pare să fi uitat de sfaturile bătrânilor noștri înțelepți. Dar poate tocmai acesta este rolul pelerinajelor la sfinți și al cuvântului mângâietor al Bisericii în lumea de azi: să ne amintească tuturor de comorile pierdute, uitate sau uneori nebăgate în seamă tocmai pentru că ne sunt atât de aproape.