Unitatea românilor

Savantul Simion Mehedinți spunea în lucrarea sa Creștinismul românesc că ideea pe care se bazează credința noastră creștin-ortodoxă este aceea a lipsei de răzbunare. Lipsa răzbunării este primul pas spre desăvârșire. „Să nu ne răzbunați” a spus și Mircea Vulcănescu în închisoarea de la Aiud înainte de a muri. Unitatea dată de lipsa răzbunării este menționată și de președintele Academiei Române, academicianul Ioan-Aurel Pop, care afirma că „Unirea nu am făcut-o împotriva nimănui, ci doar pentru noi”. Unitatea noastră este dată și de limbă. Constantin Rădulescu-Motru spunea cândva că limba este pentru cultură ceea ce este sângele pentru organism. Unitatea de limbă ne-a asigurat în istorie unitatea de conștiință. Unitatea ne este dată așadar de limbă, de mentalitate, de conștiință, de evoluție. Toate acestea nu s-au diminuat în timp și nici n-au dispărut, ci, dimpotrivă, ele s-au accentuat. În ciuda discuțiilor și a neînțelegerilor dintre noi, care lasă uneori impresia că ne aflăm într-un război perpetuu, al tuturor, al românilor împotriva românilor, suntem de o unitate impresionantă, sublimă, în momentele de criză. Fiind în adevărul credinței, care este adevărul iubirii, avem un fond bun pe care putem să construim, mai încet, mai greu, uneori mai și dărâmăm, dar temeiul nu ni-l ia nimeni. Și tot Mircea Vulcănescu spune că „dacă cumva vreodată poporul român ar dispărea, ceea ce se va naște pe acest pământ tot român se va chema”. Pentru că pe acest pământ s-a muncit, s-a plâns, s-a luptat, a curs mult sânge. Să ne gândim numai la bogăția portului nostru popular. Diversitatea lui coloristică este una care surprinde prin unitate. Diversitatea la români este una care trimite către unitate. De curând am căpătat o ie și povesteam unei prietene cât de multe culori au țesăturile de pe ea. Prietena mi-a spus scurt: „Ah, trebuie să fie oribilă!” Însă, după ce a văzut-o, și-a schimbat total părerea.

În zilele noastre, dar și pe viitor, unitatea acestui neam va fi dată de Biserică. Singurul lucru care ne unește și ne salvează acum este Biserica. Gravurile din secolele trecute, care ne înfățișează imaginea capitalei, dar și a principalelor orașe românești, ne descoperă cum, pe lângă toate clădirile importante, peste acoperișurile lor apar crucile de pe turlele bisericilor. Astăzi lucrurile s-au schimbat, în sensul că avem alte provocări cărora trebuie să le facem față. Cine ne va da forța de a rezista? Eu cred că Biserica, forța Tradiției. Dacă nu ai Tradiție, ești nimeni. Și să nu uităm un lucru: de curând a fost sfințită Catedrala Națională. Ea reprezintă expresia unității neamului nostru, de credință, de limbă, de mentalitate, de cultură, de istorie în fond. Ea trebuia să apară și era necesar să vină chiar acum, în epoca globalizării. Ea se impune. De departe văzând-o, simți că trebuie să-ți faci ­evlavios cruce. Este un simbol al unității noastre de neam, pavăză și înaintemergătoare a poporului în vremurile tulburi. Credința noastră ortodoxă este una optimistă. Noi credem în bine. Acest bine depinde de ajutorul lui Dumnezeu, care întotdeauna vine, dar și de deschiderea noastră.

În Rugăciunea Domnească noi ne rugăm așa: „Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ”. Iată unitatea noastră. Voința lui Dumnezeu o săvârșesc în ceruri îngerii, iar aici pe pământ o împlinesc oamenii. Îmi doresc foarte mult, și ca mine gândesc aproape toți, ca această catedrală, care prin noutatea ei pe unii îi tulbură, să fie considerată ca un semn care unește trecutul eroic cu prezentul, și mai ales cu viitorul. Temelia ei este sub pământ, și aceasta reprezintă trecutul, construcția este deasupra pământului, care constituie prezentul, iar cupolele exprimă viitorul, un viitor al luminii.