Ura, noua iubire

În esențialul volum Ne putem mântui în orice vremuri (Sophia, 2022), Sfântul Luca al Crimeii ne îndeamnă, pe urmele Sfântului Apostol Petru, să ne „mântuim de neamul acesta strâmb” (Fapte 2, 40). Cei a căror inimă e „moale și curată, plină de smerenie și dragoste de oameni”, au a nu se „amesteca” cu cei „mulți, nesfârșit de mulți care își bat joc de religie fără a o cunoaște câtuși de puțin” și care „slujesc poftelor și patimilor lor”. Propovăduind în context sovietic, ateu, Sfântul Luca explica faptul că „turma mică a lui Hristos” are datoria de a-și păstra curăția, pentru a nu se „molipsi de necucernicia și de păcatele” mult mai numerosului neam pieziș. Obligați să trăiască în mijlocul lumii dominate de desfrânații și lacomii închinători la idoli, creștinii trebuie, îndemna Sfântul Luca al Crimeii, să dea mare atenție creș­terii copiilor: „Sarcina aceasta e și mai importantă în privința săracilor voștri copii, care sunt supuși zilnic molipsirii duhov­nicești. Trebuie să-i păzim pe copii de stricare din toate puterile noastre, să îi păzim de legăturile cu acei copii stricați care îi învață toate viciile, îi învață păcatul neascultării și lipsei de respect. Trebuie să-i păzim de otrava romanelor pline de patima dulceții, pe care le place atât de mult să le citească. Smulgeți-le din mâini aceste cărți otrăvite, nu le dați voie să-și întineze inimile tinere cu urâciunile acestea păcătoase, cu această necurăție”.

„Smulgeți-le din mână acele telefoane otrăvite”, am putea spune astăzi, și am fi imediat catalogați drept tehnofobi, drept oameni care urăsc tehnologia, care e doar un instrument, nu un mediu, deci nu afectează discernământul, adică libertatea care ne definește ca oameni. „Molipsirea duhovnicească” de care vorbea Sfântul Luca se face acum și mai ușor, nu doar prin noile romane pentru copii și adoles­cenți trecute pe lista lecturilor obligatorii de către școli, ci și prin ecranele care s-au ridicat ca niște idoli în fața tuturor claselor și în miezul tuturor caselor, prin școlile publice și private, prin activitatea unor rețele de experți guvernamentali sau din sectorul guvernanței ONG-istice. Pornografia și ideologia „diver­sității, echității și incluziunii” alcătuiesc noul aliaj sufletesc propus de școala reformată ­tinerilor României. De fapt, o mare parte din părinți și din profesori au abdicat deja de la datoria evanghelică pe care le-o desemna Sfântul Luca pe urmele Sfântului Apostol Petru: aceea de a-și feri copiii de molipsirea duhovnicească. Și cum ar putea să facă altfel atunci când această molipsire se face în numele „iubirii”?

Într-adevăr, tot ce se opune acestei „iubiri” e înfierat drept „ură”. Ura e cea care te îndeamnă să-ți aperi copiii de mutilare sufletească, chimică sau chirurgicală, ura e cea care te îndeamnă să-ți aperi țara, ura e cea care te face să-ți prețuiești limba și tradițiile.

Iar iubirea e una de tip nou, nedefinit. O iubire sufocantă, care nu dă viață, ci o ia. Ne iubesc oameni pe care nu-i cunoaștem și care nu ne cunosc, dar care finanțează tot felul de agenți ai schimbării în România, ne iubesc ONG-urile care iubesc pe toată lumea, ne iubesc televiziunile și agențiile de știri care ne mint pentru binele nostru, ne iubesc corporațiile care ne taie pădurile, ne iubesc supermarketurile care ne fac și reforma sistemului de educație, ne iubesc experții de toate felurile care vor să ne umple de antidepresive ca să nu mai urâm și să fim fericiți. În aceste condiții, e greu să-ți mai iubești aproapele și să te iubească el pe tine. Pentru că ai datoria de a iubi neîncetat tot acest sistem asmuțit din dragoste asupra ta și a copiilor tăi.

În Je vois Satan tomber comme l’éclair (1999), René Girard identifica sursa acestei iubiri demonice, distrugătoare, în ideologia curentă care a lichidat creștinismul, reținând din el un singur element, „grija pentru victimă”, pe care a instrumentalizat-o demagogic și inchizitorial împotriva creștinilor: „Satan, încercând să o ia de la capăt și în căutare de noi triumfuri, împrumută limbajul victimelor. Satan îl imită pe Hristos din ce în ce mai bine și pretinde că îl depă­șește [...] Antihrist proclamă că va aduce oamenilor pacea și tole­ranța pe care creștinismul le-a promis, dar pe care nu a reușit să le instaureze. De fapt, ce produce radicalizarea victimologiei contemporane e o întoarcere la tot felul de practici păgâne: avort, eutanasie, nedife­rențierea sexuală, belșug de circuri romane, dar fără victime reale”.

Ca să urâm păcatul, dar să-l iubim pe păcătos trebuie să ne despărțim de răul impersonal, adică instituționalizat. Or, noi dăm față umană răului institu­ționalizat, îl tratăm ca pe un seamăn de-al nostru, îl ipostaziem. Și atunci, în schimb, adevărații noștri semeni devin abstracțiuni. Dar decât să ne rugăm pentru copiii noștri pe care i-am abandonat neamului strâmb, nu mai bine ne rugăm pentru sufletul neamului strâmb în timp ce-l ținem departe de copiii noștri?