Vacanțe, călătorii și veri de altădată

Vacanța își începe istoria odată cu apariția școlii și însoțește de-a lungul timpului generațiile care au cunoscut această experiență. Inițial, această perioadă necesară de respiro s-a limitat doar la cei aflați pe băncile școlii ori universității, pentru ca ulterior conceptul să devină flexibil și masificat odată cu transformările epocii moderne. În Europa, vacanța primește noi valențe și, dacă vreți, se reinventează ca un efect al mecanizării și industrializării care a oferit mai mult timp liber unora dintre trăitorii acelor vremuri. Căile ferate, dezvoltarea rețelelor de drumuri, apariția automobilului au reprezentat factori care au permis ca deplasările să fie mai ușoare, iar ziarele au inundat mentalul colectiv cu povești despre frumusețile Nisei ori despre apele binefăcătoare de la Karlsbad și despre cum își petrece aici verile elita europeană, căci aceasta era în linii mari beneficiara timpului liber și a resurselor financiare. Nici spațiul românesc nu a fost ocolit de aceste transformări și chiar dacă turismul a fost inițial practicat de câteva sute de boieri, spre sfârșitul secolului al XIX-lea devine un fenomen care angrenează cam toată burghezia marilor orașe. Pe de o parte, aristocrația pleacă la băi în străinătate, iar burghezia părăsește capitala ori marile orașe unde căldurile sunt insuportabile și se îndreaptă spre zone cu clima mai blândă. Jurnalele aristocrației noastre sunt grăitoare în acest sens. Iată și un exemplu: în 1914, în vara în care Marele Război începe, viitorul rege Carol al II-lea se afla la Potsdam, Sabina Brătianu, Pia Alimăneștianu, Constantin Argetoianu se aflau la băi la Karlsbad, Titu Maiorescu era la Heildelberg, Take Ionescu la Londra, Nicolae Filipescu la băi în Germania. Eugen Lovinescu, Victor Eftimiu își sorbeau cafeaua la cafeneaua Cluny de la Paris. Alte personalități ale Bucureștiului „la belle époque” plecau la Sinaia ori la mănăstirile din Moldova și Oltenia.

Poate părea cumva un paradox pentru unii, însă în istoria turismului românesc, a călătoriilor și a vacanțelor, mănăstirile au un loc special. Lăcașuri de cult, de reculegere și spații ale credinței și ale perpetuării tradiției, limbii și culturii române, mănăstirile au fost parte a acestui fenomen al vacanțelor și spațiu primitor pentru pelerini, suplinind pentru multă vreme lipsa unor spații hoteliere anume destinate acestui scop. În 1866, într-un București în care termometrele arătau 38 de grade, domnitorul Carol I, sufocat de căldurile și praful capitalei, pleacă într-o călătorie spre munții din județul Prahova și ajunge la Sinaia, într-o așezare dominată de sălbăticie și nu de multitudinea de vile și hoteluri ale prezentului. Singurul loc în care domnitorul se poate odihni este la mănăstirea fondată de spătarul Mihai Cantacuzino la finalul veacului al XVII-lea. Lui Carol I atmosfera aceasta simplă, austeră și curată îi face o bună impresie și din 1866 și până în 1883, când se inaugurează castelul Peleș, în fiecare vară Mănăstirea Sinaia este o gazdă primitoare pentru perechea domnitoare și suita acesteia. În 26 mai 1903, cu ocazia târnosirii bisericii Mănăstirii Sinaia, regele Carol I avea să rostească următoarele cuvinte: „Scumpe și dulci amintiri ne leagă de această veche biserică […] în acest lung șir de ani, ­Mănăstirea Sinaia a fost scaunul Meu domnesc, primind astfel o sfințire istorică”.

Mănăstirea de la Sinaia nu a reprezentat un caz singular, iar numeroase mărturii din jurnalele unor personalități ori din presa timpului ne arată că gazde la fel de bune au fost și marile mănăstiri din Moldova. Spații ale sfințeniei, ale liniștii sufletești și ale purificării trupești, mănăstirile au avut mereu un loc aparte în planurile vacanțelor românilor și, fapt îmbucurător, nici astăzi acestea nu lipsesc din itinerarul acestora.