Vameşul fariseu

La începutul perioadei Triodului preoţii fac apel de la amvon la cuvinte care să îndemne credincioşii spre smerenie, iubirea aproapelui, oprirea judecării celuilalt etc. Omul ia imediat postura mentală a bietului vameş care, chiar dacă era păcătos, înţelege să se smerească şi să ceară iertare. Nimeni nu se compară cu fariseul. Lucrurile par foarte clare. S-ar părea chiar că nici nu mai e nevoie de vreun cuvânt suplimentar, pentru că Evanghelia vorbeşte de la sine.

Cu toate acestea, să ne uităm puţin mai atent în sufletele noastre. Oare postura acelui om fericit de Mântuitorul este cea care ne caracterizează şi pe noi? Sigur, putem găsi orice justificare a manifestărilor noastre interioare care poate ne dau uneori de gândit, dar un lucru este cert: nu putem nega rezultatul. Şi ce înseamnă rezultat în viaţa duhovnicească? Cum anume ar putea fi cuantificată calitatea sau cantitatea credinţei sau evlaviei cuiva? Aici intervine problema cea mai mare.

Vameşul făcea negreşit lucruri reprobabile, apăsând evident semenii săi cu taxe şi impozite. Acest lucru era clar pentru oricine. De aceea, nici nu-şi permite să intre decât după uşă şi să stea într-un ungher, ca să nu fie văzut şi judecat de ceilalţi. Fariseul nu făcea lucruri rele, era cel mai credincios şi lăudat de toată lumea. Era un orator desăvârşit. Avea cu siguranţă o barbă lungă şi haine impunătoare. Discursul lui era cel mai probabil ireproşabil. Nici Mântuitorul nu-l judecă pentru felul lui de a fi, ci doar spune că s-a întors mai puţin îndreptat de la templu. De ce? Pentru că nu avea nevoie de îndreptare, precum cei 99 de drepţi despre care tot Hristos vorbeşte.

Ştim că Domnul nostru Iisus Hristos îi mustră de multe ori pe farisei şi pe cărturari. Ştim că face acest lucru pentru că ei Îi căutau permanent cusur şi voiau să-L facă de râs înaintea poporului care venea în număr mare să-I asculte cuvântul şi mai ales să fie vindecaţi. Oare cine nu vrea vindecare?! De aceea cărturarii şi fariseii nu-L puteau suferi pe Hristos. La rândul Său, Mântuitorul se apără printr-un discurs în care demască cele două tagme. Ei judecau, dar erau la rândul lor demni de judecată. Diferenţa dintre aceştia şi vameşul prezentat în pasajul evanghelic era atitudinea faţă de Dumnezeu, după intrarea în templu, în casa de rugăciune. Fariseul considera că Dumnezeu îi este dator pentru că a împlinit poruncile, iar vameşul, dimpotrivă, se simţea el dator, pentru că nu reuşise să împlinească Legea. Hristos preferă atitudinea celui din urmă.

Astăzi, când oamenii din biserici se consideră urmaşi ai vameşului, vedem că lucrurile s-au inversat. Fariseul devine un vameş deghizat, iar vameşul, cu toate că nu devine fariseu, nu mai vrea să se smerească. Dimpotrivă, consideră că starea sa este una potrivită şi că e de datoria lui Dumnezeu să vadă cum îl primeşte, cu toate neputinţele lui. Astfel, vameşul de azi nu are nici o remuşcare, iar fariseul este un vameş prefăcut, care încearcă să-L mintă pe Dumnezeu. Vameşul a devenit fariseu, prin minciună, iar fariseul doar se preface a fi vameş, deşi e departe de pocăinţa sinceră a aceluia. Ce-i de făcut, în acest caz? Cred că înţelept ar fi să vedem dincolo de aparenţe, chipuri, bărbi şi discursuri siropoase. Omul care este sincer nu poate atrage mulţimi, dar Dumnezeu îl va asculta şi, la nevoie, îl va sprijini. Chiar dacă nu va şti nimeni altcineva de aceasta.