„Vrei să fii desăvârșit?”

Canonizarea a 16 sfinţi, anul acesta, de către Biserica Ortodoxă Română, la aniversarea unui secol de patriarhat, şi perspectiva canonizării a 16 femei cu viaţă sfântă (soţii de domnitori, monahii, muceniţe, mame ale unor sfinţi şi mărturisitoare), în 2026, în contextul Anului comemorativ al sfintelor femei din calendar, actualizează tematica modelelor creştine în societate şi trimite la o reanalizare individuală a modului în care preluăm tiparul sfinţilor pentru a ne împlini şi noi vocaţia sfinţeniei, la care suntem cu toţii chemaţi de Dumnezeu. Bucuria comună de a avea mai mulţi rugători în cer pentru oameni este inefabilă, vibrantă pentru toată creştinătatea, şi este important să-i dăm continuitate şi substanţă la nivel personal, să o aducem în concretul nostru cotidian, interogându-ne onest cu privire la atenţia pe care o acordăm exemplelor de viaţă închinată lui Dumnezeu pe care ni le oferă sfinţii şi cum ne ducem propria misiune spirituală cu dezideratul desăvârşirii, conştienţi că în desăvârşire se află menirea noastră.

Urmând reperele sfinţilor şi într-un astfel de exerciţiu intro­spectiv, îl putem cuprinde într-o singură întrebare, aparent simplă, dar de mare profunzime, cea pe care ne îndeamnă Sfântul Vasile cel Mare să ne-o punem, „Vrei să fii desăvârșit?”, şi despre care spune că este „lucrul cel mai de vârf al Scripturii, restul fiind istorie, sfaturi, tactici, îndemnuri, legi”. Pare că întrebarea urmăreşte un răspuns şi acela afirmativ, deoarece este puţin probabil ca cineva să îşi dorească nedesăvârşirea. Dar este mai mult decât o întrebare, este mai degrabă un imbold la luciditate, pentru că sondează în adâncimea voinţei de a urma realmente modelul sfinţilor şi ne dezvăluie adevărata dispoziţie pe care o avem pentru asumarea eforturilor continue şi inerente etapelor procesului, adesea anevoios, al desprinderii de ceea ce este lumesc.

Nimic nu sabotează mai mult intenţia de armonizare a vieţii cu modelul sfinţilor decât ideea că lumea de astăzi este atât de viciată şi robită păcatului, încât însuşi termenul de sfinţenie a devenit impropriu. O astfel de gândire încurajează abandonarea luptei înainte de a o începe, opusă practicii sfinţilor care, fără a fi preocupaţi de problematizarea vremurilor, nu doar că au intrat în bătălia despătimirii cu seninătate, ci au purtat-o victorioşi până la capăt. Biruinţa lor este dovada că şi noi putem fi învingători, urmându-le exemplul.

Şi sfinţii au fost mai înainte oameni cu vicii şi păcate, şi ne lămureşte în acest sens Sfântul Antonie cel Mare: „Sfânt se numeşte omul curăţit de patimi şi de păcate. De aceea, cea mai mare izbândă a sufletului, care place lui Dumnezeu, este să nu mai fie păcat în om”. Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae spune că în sfinţi contrastele suflet şi trup au atins unitatea maximă, fără a se anula unul pe altul, ajungând în acest fel şi la unitatea cu Dumnezeu. Ceea ce ­înseamnă că „au lepădat afecţiunea sufletului faţă de trup şi, prin trup, faţă de materie şi au îmbrăţişat sincer numai dorinţa de Dumnezeu”. Aceste elemente definitorii ale sfântului ne sintetizează foarte bine modelul celor desăvârşiţi, care este întotdeauna unul călăuzitor, transformator şi de mare actualitate. Canonizarea unor sfinţi este cât se poate de elocventă în acest sens şi un prilej de interiorizare a ­încărcăturii spirituale pe care o poartă. Putem porni de la autointerogaţia recomandată de Sfântul Vasile cel Mare, „Vrei să fii desăvârşit?”.