Vremea liturgică a rugăciunii

Rugăciunea este atașată nu oricărui timp, ci timpului liturgic (zilnic, săptămânal, lunar, anual). Sfatul ­Bisericii este să aloci în fiecare zi timp anume rugăciunii. Rugăciunea care nu este făcută la vremea ei este dificil de făcut după aceea. Te fură îndatoririle, te fură grijile, te fură ispitirile.

În principiu, timpul rugăciunii este timp circumscris, un timp afierosit total de credincios lui Dumnezeu. Deși ­circumscris, totuși cât de ușor zboară gândul din această circumscriere! Una dintre luptele pe care le are de dus rugăciunea pe teritoriul gândirii fiecărui creștin este și cea cu timpul, mai bine spus, cu percepția timpului. Pentru unii dintre noi, când se așază la rugăciune, există o senzație că rugăciunile ar fi lungi, că durează, iar tu ești pe undeva în criză de timp. Ți se pare că sunt treburi mai mult sau mai puțin importante care nu pot să aștepte, care cer un acum!, un imediat! Și gândul zboară la acelea. Și uneori ­rugăciunea este abandonată cu ușurință. Or, timpul ocupat de rugăciunile de dimineață sau de seară, ca să ne referim numai la ele, este, la o măsurare obiectivă, incredibil de scurt. Când le fac, în unele situații, în timp ce călătoresc cu mijloacele de transport în comun, sunt uimit să văd cum, spuse în gând, ele nu durează mai mult de trei-patru stații. Și în cazul rugăciunii, timpul își arată mereu relativitatea la nivelul percepției subiective... Apoi este undeva, în adâncul omului, o sămânță de gând că Dumnezeu este dispus să aștepte îndelung, în timp ce celelalte treburi nu, ele apărând ca presante. Așadar, pe de o parte, există în om o sete ontologică de comunicare cu Dumnezeu pe calea rugăciunii, pe de alta, o tendință de a fugi dintr-o rânduială de rugăciune, aceasta fiind, fără îndoială, o urmare a căderii adamice. De altfel, se și spune canon de rugăciune. Canon înseamnă rânduială, dar a ajuns să aibă și înțelesul de lucrare chinuitoare („te canonești”). Ideal este ca nu numai să-ți faci canonul, dar să-l împlinești cu bucurie, încât să uiți de timp. Aparent constrângător, canonul de rugăciune este asceză liberatoare. Dar nu-i e ușor omului să rămână într-o bună rânduială cu toate ale sale. Sufletul lui este nărăvaș. Nu-i place frâul, nu-i plac hățurile, chiar dacă ele sunt menite să-l poarte pe drumul cel bun, întru izbăvire existențială. În același timp, este de observat și faptul, numai aparent paradoxal, că neîmplinirea canonului personal de rugăciune aduce mustrări de conștiință, iar acestea, la rândul lor, pe o cale sau alta, direct sau indirect, pot conduce la o convorbire cu Dumnezeu, la rugăciune, fie ea și neformală.

Important este cât de mult Îl avem pe Hristos real prezent cu noi și cât timp El este absent, uitat. Ideea ar fi ca dacă noi nu reușim să rămânem lângă Domnul, în rânduială așezată de rugăciune, măcar să-L purtăm cu noi în obligatele noastre mișcări diurne. Cum îi purtăm, de altfel, pe cei mai dragi ai noștri.

Sigur, se pune întrebarea: gândul la Dumnezeu reprezintă o rugăciune? Răspuns: poate fi!

Ar mai fi o cale posibilă de prelungire în timp a stării de rugăciune. Neasemuitul regizor rus Andrei Tarkovski a spus în mai multe rânduri că își săvârșește lucrarea profesională ca pe o formă de rugăciune. Asta presupune că o făcea mereu, pe fundal, cu gândul la Dumnezeu, cerându-I sprijinul și încercând să-L slăvească cu ajutorul talentului său și al mulților talanți cu care fusese înzestrat. Asta ar fi ceva de încercat de către fiecare: tot lucrul cu gândul la Dumnezeu, însoțindu-te cu El, vorbindu-I și ascultându-L. Lucrarea profesională, ­lucrarea familiară, lucrarea socială...