Când totul e bine, nu e bine

Sunt destui oameni în zilele noastre care, mai mult decât orice, aleargă după confort. Ei caută ca lucrurile să fie cât mai comode, mai ușoare. Cine ar ridica vreo obiecție față de această atitudine ar fi ușor și iremediabil taxat și etichetat ca învechit, demodat, ba chiar sadic. De ce să nu vrei ca totul să fie mai lejer în viața ta? Chiar așa! De ce să fugim de ceea se cheamă „mai bine”?

Subiectul e delicat. Dar să vedem ce spun Sfinții Părinți cu privire la comoditate, la ferirea de efort, de durere, de chin, de cruce până la urmă.

Sfântul Paisie Aghioritul spunea că „atunci când îl cercetează durerea pe om, înseamnă că îl vizitează Hristos, în timp ce, atunci când omul nu trece prin nici o încercare, este ca şi cum l-ar părăsi Dumnezeu, nici nu plăteşte datoriile, nici nu depune în banca lui Dumnezeu roada faptelor sale”. Cuviosul îi are în vedere pe cei care nu doresc reaua pătimire pentru dragostea lui Hristos, care îşi spun în sinea lor: „Sunt sănătos, am poftă de mâncare, mănânc bine, o duc excelent, sunt liniştit. Nu am nevoie de nimic…” În schimb, ei nu scapă nici măcar un „Slavă Ţie, Dumnezeule!” Cel puţin dacă ar recunoaşte că toate aceste binecuvântări sunt ale lui Dumnezeu, oarecum s-ar aranja situaţia. Să spună: „Nu meritam toate acestea, dar fiindcă suntem nepu­tincioși, de aceea Dumnezeu ni le-a rânduit pe toate”. 

În Patericul egiptean, se relatează despre un bătrân care adeseori pătimea şi se îmbolnăvea: „Şi s-a întâmplat într-un an să nu se îmbolnăvească şi s-a întristat cumplit şi plângea. Iar ucenicul lui, văzând starea în care se afla părintele său, l-a întrebat: «Părinte, ce s-a întâmplat cu sfinția ta? De ce ești așa abătut, tocmai acum, când nu mai ești bolnav, când oamenii te caută, îți aduc mâncare și ai început să prinzi puteri? Nu ar trebui oare să fii mulțumit de acestea?» Călugărul în vârstă i-a răspuns novicelui: «Nu, frate, nu e așa cum socotești tu. Acum când toate merg bine, simt că m-a părăsit Dumnezeu şi nu m-a cercetat!»” 

Să luăm acum o altă istorioară legată de un ierarh din Apus, Sfântul Ambrozie de Milan. Odată, acest mare episcop din epoca de aur a Bisericii creștine a fost găzduit de un om bogat. Iar sfântul, văzând avuţiile nemăsurate ale aceluia, l-a întrebat dacă a fost încercat vreodată de vreo mâhnire. „Nu, niciodată, i-a răspuns acela, bogăţiile mele se înmulţesc necontenit, ogoarele îmi rodesc mereu, nu am simţit niciodată durere şi nici vreo boală nu m-a atins până acum.”

Atunci sfântul a lăcrimat şi a spus însoţitorilor săi: „Pregătiţi trăsurile ca să plecăm repede de aici, fiindcă pe acesta nu l-a cercetat Dumnezeu.”

Încheiem cu povestea unui pictor. După ce a terminat de finisat o comandă foarte dificilă, un tablou greu de realizat, maestrul a fost găsit de discipolii săi scăldat în lacrimi. „Maestre, de ce plângi?”, l-au întrebat. „Am terminat lucrarea, însă nu văd în ea nici un cusur”, a răspuns el. „Dar asta este bine!”, s-au mirat ucenicii. „Nu cred. Dacă nu văd neajunsuri în ceea ce am lucrat, înseamnă că talentul meu se împuținează”, a sunat răspunsul artistului.

Așa e și în viața duhovnicească. Dacă nu vezi în tine însuți nici un cusur și toate le socotești că merg prea bine, nu trebuie să te bucuri, ci să plângi. Fiindcă autosuficiența și mulțumirea de sine sunt primii pași spre blazare, spre staționare, care opresc necontenitul urcuș spre desăvârșire.