Când unirea doare

Atunci când mă gândesc la Unire îmi vine în minte imaginea Bisericii așa cum este ea zugrăvită într-o carte numită Păstorul lui Herma. Biserica este înfățișată acolo sub chipul unui turn construit din foarte multe pietre, fiecare pusă la locul ei în zidirea aceea uriașă. Pietrele care stau în zid sunt legate una de alta și compun construcția falnică. Pietrele care nu fac parte din turn zac în țărână, fără nici un rost.

Ceea ce ne unește ca națiune sunt limba, credința și acest pământ pe care ne-am născut. Am plâns ca neam după unitate secole de-a rândul. Am vrut să fim împreună, dar am plătit unirea cu sângele generațiilor trecute. Cu cei care n-au murit pe front, comuniștii au înfundat temnițele, iar oasele lor au îngrășat pământul la Aiud, Gherla, Jilava ori Văcărești.

Românul este tipul uman care se bazează mult pe inteligența sa individuală. La nivel micro, aceasta îl salvează, dar la un palier mai înalt, al unei națiuni, acest mod de acțiune atomizează persoanele, le dispersează. Nu știu dacă am învățat deja că nimeni nu este invincibil luat individual, nici capabil să răstoarne lumea. Unirea este puterea. Avem nevoie unii de alții. Avem nevoie de încredere unii în alții. A venit vremea să încetăm a crede că descurcatul de unul singur ne va face să găsim succesul ca țară. E momentul să creăm legături între noi. Și să avem demnitate. Pilda de astăzi are un titlu straniu la prima auzire. Se cheamă: Când unirea doare, și exprimă următoarea idee: părăsirea comunității, ieșirea din unitate, dezbinarea ne expun la pericole pe care nici nu le gândim. Chiar dacă este dificil să ne armonizăm gândurile și faptele între noi și cu Dumnezeu, cu alte cuvinte chiar dacă unirea doare, numai ea este biruitoare în necazuri și încercări. Dar și accesul dincolo, în Împărăție.

Vorbea-ntr-o zi un spic de grâu cu Creatorul său: „De ce mă legi, Părinte,-atât de strâns în snopul Tău? Mă doare... Mai slăbește funia cu care mă-nfășori, Că nu-i nici un pericol ´ntre spicele-surori...” Dar Lucrătorul cel Divin mai aprig le unea. Și fir cu fir și snop cu snop, într-una aduna. Cuprins de Gândul Său ceresc, o clipă se opri... Privind la spicul îndrăzneț, cu dragoste-i șopti: „De-acolo, din îndepărtări, de unde te-am cules, Din lanul amestecat cu neghini, Eu te-am ales... Când te-am cuprins cu Mâna Mea, toți spinii M-au străpuns... Tu erai mic și slab... Și-n snop, cu grijă te-am ascuns. De-ai fi căzut prin văi adânci, prin miriștea străină, Te-ar fi răpit în zori de zi vreo pasăre haină. Și n-ai mai fi găsit odihnă-n snopul legănat Cu-atâta dor, cu-atâta drag, la Piept de Împărat. De-aceea strâng în jurul tău o funie de Har: Să nu te pierzi de frații tăi pe drumul spre Grânar. Mai e puțin... Doar câțiva snopi mai am de adunat. Și-apoi, vei fi de legături şi tu eliberat”. Iar spicul, ascultând uimit pe Blândul Creator, Zări în Palma Lui Preasfântă rana spinilor... Și suspinând, strigă: „Părinte...! Cuprinde-mă mai tare!! Să nu mă lași.

Să nu te las.... nici când unirea doare...!”