Duminica a 2-a după Rusalii (a Sfinților Români) Matei 4, 18-23 În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileei, a văzut pe doi frați: pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, ca
07 Iul, 2024
Dragoste de mamă
Nu ştiu prin ce întâmplare a ajuns în buzunarul hainei mele o hârtie mică, un pomelnic rupt pe jumătate. Pe bucata rămasă sunt scrise câteva rânduri: „Victoria mamă se roagă bunului Dumnezeu şi Maicii Domnului pentru sănătatea fiului Eugen“. Poate pilda de astăzi ar fi fost mai potrivită pentru 1 sau 8 martie. Dar Postul Naşterii Domnului e un prilej la fel de bun de a vorbi despre mamă şi fiu dacă avem în vedere dragostea Fecioarei Maria pentru Fiul ei, Iisus Hristos, Mesia cel aşteptat. Dragostea mamei e un lucru scump oricărui om născut pe acest pământ. Niciodată nu vom putea spune şi mulţumi îndeajuns pentru sacrificiile făcute de mamele noastre pentru noi. Poate de aceea, în primul rând, noi românii acceptăm multe injurii adresate personal, dar cu greu le iertăm pe cele cu referire la mamele noastre.
Era odată un trib paşnic care locuia la şes, la poalele Anzilor. Într-o zi, satul tribului a fost atacat de tâlharii care-şi aveau ascunzătoarea printre crestele abrupte ale munţilor.
În prada pe care o luară se găsea şi un copil, băiatul unei familii aparţinând tribului din vale. Îl duseră cu ei în munţi. Oamenii de la şes pornind în căutarea copilului au încercat să escaladeze versantul ce le stătea în faţă. Dar nici unul nu cunoştea drumurile folosite de oamenii muntelui. Aşa că au trimis un grup de bărbaţi, cei mai buni războinici ai lor, să iasă în căutarea copilului tribului. Bărbaţii începură să urce pe un drum, dar se rătăciră. Schimbară itinerariul, dar în zadar. După mai multe zile de grele şi obositoare încercări, nu reuşiseră să urce decât puţin.
Simţindu-se cu totul neputincioşi, oamenii de la şes s-au dat bătuţi şi s-au pregătit să se întoarcă în sat. Pe când făceau cale întoarsă, o văzură pe mama copilului îndreptându-se spre ei. Îşi dădură seama că tocmai cobora de pe muntele pe care ei nu putuseră să-l escaladeze şi că în spate, prins cu nişte curele, îşi aducea copilul acasă. Cum de reuşise?
Unul dintre bărbaţi o întrebă: „Noi nu am izbutit să urcăm acest munte. Cum de-ai putut tu când noi, care suntem bărbaţii cei mai puternici din sat, nu am fost în stare?“
Femeia zdrobită de efort găsi un zâmbet şi le zise cu înţelepciune: „Nu era copilul vostru“. (Augustin Păunoiu)
